„Apologetica” şi argumentele sale

Pentru a (ne) fi clare intențiile asumate de Forum Apologetic Român, apelăm tot la definiţiile formulate de Charles Stephen Evans, în lucrarea sa „Apologetics & Philosophy of Religion”, din seria „Pocket Dictionary of…” (InterVarsity Press, 2002).

Definirea conceptului

APOLOGETICA
Apologetica este apărarea rațională a credinței creștine, adică o apărare bazată pe argumente logice. De-a lungul timpului, au fost dezvoltate argumente apologetice de diferite tipuri: argumente filosofice pentru existența lui Dumnezeu, argumente conform cărora existența lui Dumnezeu este compatibilă cu suferința și răul, argumente istorice precum argumentele bazate pe miracole și profeții împlinite, sau argumente din experiența religioasă. Se poate distinge și între apologetica pozitivă, care încearcă să argumenteze în favoarea adevărului Creștinismului, și apologetica negativă, care încearcă să înlăture barierele din calea credinței, răspunzând la atacurile critice.

ARGUMENTUL DIN PROFEȚIE
Argumentul din profeție este un argument apologetic care apără caracterul divin inspirat al profețiilor (și, în ultimă instanță, al Scripturilor care consemnează profețiile), arătând că profeții au prezis evenimente a căror apariție nu ar fi putut fi prevăzută de om. Astfel, un argument din profeție este, în esență, un argument care face apel la miracol. Uneori, argumentul este folosit în sens invers. De exemplu, faptul că viața lui Isus a împlinit anumite profeții din Vechiul Testament este argumentaţie pentru a susține afirmația că Isus este cu adevărat Mesia. Argumentele bazate pe profeții au devenit mai puțin populare în vremuri de erudiție biblică critică, susținându-se că profețiile aparent împlinite au fost scrise după ce evenimentele profețite au avut loc.

ARGUMENTUL PARIULUI
Argumentul pariului este argumentul dezvoltat de Blaise Pascal, potrivit căruia este îndemnat cel care nu crede, să încerce să dezvolte credința în Dumnezeu chiar dacă dovezile existenței lui Dumnezeu nu sunt decisive. Pascal a comparat credința și lipsa credinței în Dumnezeu cu un pariu, evidențiind câștigurile și pierderile potențiale pe care orice pariu le are. Dacă unii pariază pe Dumnezeu și se înșală, vor pierde doar plăcerea palidă a unor păcate din această viață de care s-ar fi putut bucura. Însă, dacă ceilalți pariază pe Dumnezeu și au dreptate, ei vor câștiga fericirea eternă. Câștigurile și pierderile potențiale sunt astfel uluitor de disproporționate, iar Pascal i-a îndemnat pe cei care nu cred, să se roage, să participe la slujbele religioase și să facă orice este necesar pentru credință.

ARGUMENTE TEISTE
Argumentele teiste sunt argumente în favoarea existenței lui Dumnezeu, așa cum îl înțeleg teiștii pe Dumnezeu (vezi TEISM). Aceste argumente pot fi considerate dovezi sau doar argumente care confirmă sau sporesc probabilitatea sau plauzibilitatea credinței că Dumnezeu există. Printre cele mai importante argumente teiste sunt: argumentul ontologic (vezi ARGUMENTUL ONTOLOGIC), argumentele cosmologice (vezi ARGUMENTELE COSMOLOGICE), argumentul teleologic (vezi ARGUMENTUL TELEOLOGIC) și argumentul moral (vezi ARGUMENTUL MORAL).

Termeni în relaţie

ARGUMENTELE COSMOLOGICE
Argumentele cosmologice alcătuiesc o familie de argumente în favoarea existenței lui Dumnezeu care postulează existența lui Dumnezeu ca fiind cauza ultimă, temeiul sau explicația Universului. Argumentele cosmologice se construiesc pe un principiu de explicare pornind de la cauzalitate sau rațiune suficientă (vezi PRINCIPIUL RAȚIUNII SUFICIENTE). Printre cei mai cunoscuți susținători ai acestui tip de argumente au fost Thomas Aquinas și Samuel Clarke, iar în zilele noastre, William Craig (vezi ARGUMENTUL COSMOLOGIC KALAM).

ARGUMENTUL COSMOLOGIC KALAM
Argumentul cosmologic Kalam este o versiune a argumentului pentru existența lui Dumnezeu (vezi ARGUMENTELE COSMOLOGICE), dezvoltată de gânditorii islamici, care susține că lumea trebuie să fi avut un început, precum și că Dumnezeu trebuie să existe drept cauză a acestui început. Acest argument a fost dezvoltat în secolul XX, de William Craig.

ARGUMENTUL MORAL
Argumentul moral este argumentul potrivit căruia Dumnezeu trebuie să existe ca fundament al ordinii morale (sau al unui aspect al acestei ordini, cum ar fi obligațiile morale) sau ca explicație a anumitor fapte morale. De exemplu, s-a argumentat că obligațiile morale constau în legi și că aceste legi necesită un Legiuitor.

ARGUMENTUL ONTOLOGIC
Argumentul ontologic (vezi ONTOLOGIE) este argumentul aprioric pentru existența lui Dumnezeu, care susține că conceptul de Dumnezeu implică existența sa necesară (vezi FIINȚĂ NECESARĂ). Anselm este creditat ca fiind la originea acestui argument, prin afirmația sa că Dumnezeu este o ființă față đe care „nu poate fi concepută niciuna mai mare” și că o ființă care ar exista doar în gândire nu ar fi o astfel de ființă. Argumentul a fost apărat de René Descartes și Gottfried Leibniz și atacat de David Hume și Immanuel Kant. În secolul XX, argumentul a fost apărat de Alvin Plantinga, Norman Malcolm și Charles Hartshorne, unele dintre versiunile dezvoltate au subliniat ideea că existența necesară este o proprietate esențială a lui Dumnezeu.

CONTINGENȚĂ
Contingența este o caracteristică a lucrurilor finite care există, dar nu există în mod necesar. Cei care susțin argumentul ontologic (vezi ARGUMENTUL ONTOLOGIC) consideră că contingența ordinii naturale arată că aceasta trebuie să aibă temeiul existenței în afara ei și că temeiul ultim al existenței lucrurilor contingente trebuie să fie o ființă a cărei existență nu este contingentă, ci necesară (vezi FIINȚĂ NECESARĂ) – o ființă identificabilă ca fiind Dumnezeu.

FIINȚĂ NECESARĂ
Ființa necesară este o ființă a cărei existență nu este un simplu accident sau un rezultat contingent (vezi CONTINGENȚĂ), ci a cărei însăși natură este de a exista în mod necesar. Dumnezeu a fost înțeles în mod tradițional ca o ființă necesară, iar acest aspect al conceptului de Dumnezeu este cel care stă la baza argumentului ontologic pentru existența lui Dumnezeu (vezi ARGUMENTUL ONTOLOGIC). O ființă necesară este definită de Gottfried Leibniz ca fiind aceea care există în orice lume posibilă.

ONTOLOGIE
Ontologia este studiul ființei. Ontologia este adesea considerată echivalentă cu metafizica, dar unii gânditori, precum Martin Heidegger, au considerat ontologia ca fiind o căutare a înțelegerii sensului ființei, spre deosebire de metafizică, prin care se înțelege o cercetare asupra unor tipuri specifice de entități.

PRINCIPIUL RAȚIUNII SUFICIENTE
Principiul rațiunii suficiente constă în afirmația potrivit căreia trebuie să existe o explicație pentru fiecare fapt pozitiv, un motiv pentru care acel fapt se realizează, în loc să nu se realizeze. Acest principiu este în general atribuit lui Gottfried Leibniz, pentru care a luat forma presupunerii că Dumnezeu are un motiv suficient pentru fiecare alegere făcută. Principiul, sau o variantă a acestuia, joacă un rol cheie în argumentele cosmologice pentru existența lui Dumnezeu (vezi ARGUMENTELE COSMOLOGICE), care este considerat a fi singura explicație adecvată pentru existența Universului finit. Cei care neagă principiul rațiunii suficiente se angajează să susțină că unele fapte se obțin fără motiv și, prin urmare, că există un element suprareal (nerațional) în Univers.