„Iubirea” printre virtuțile cardinale

Iubirea era necesar să apară printre virtuțile cardinale, iar ca să fim siguri cum, apelăm la definițiile formulate de Charles Stephen Evans, în lucrarea sa „Apologetics & Philosophy of Religion”, din seria „Pocket Dictionary of…” (InterVarsity Press, 2002).

Definirea conceptului

IUBIRE
Iubirea este esența caracterului lui Dumnezeu și, împreună cu credința (vezi CREDINȚĂ) și speranța (vezi SPERANȚĂ), una dintre virtuțile cardinale (vezi VIRTUTE), conform credinței creștine. Teologii creștini fac adesea distincție între diferite forme de iubire: iubirea erotică, iubirea între prieteni și iubirea față de aproapele (vezi AGAPE) care seamănă cel mai mult cu iubirea de dăruire a lui Dumnezeu în Isus, coborât din cer, sacrificându-se pentru oamenii răzvrătiți împotriva lui Dumnezeu.

Termeni în relație

AGAPE
Agape numește un tip de tradiție etică (vezi ETICĂ) centrată pe înțelegerea creștină a iubirii ca αγάπη [agape] (iubirea ca dăruire de sine față de aproapele), în distincție de φιλία [filia] (iubirea afectivă) și έρως [eros] (iubirea erotică, romantică). Agape se sprijină pe porunca iubirii evanghelice, așa cum este ilustrată în Evanghelia după Matei (Matei 22:37-40), precum și pe centralitatea iubirii în alte scrieri ale Noului Testament.

CREDINȚĂ
Credința este o atitudine cognitivă pozitivă fundamentală care se raportează la o convingere pusă într-un context. Majoritatea filosofilor susțin că convingerile pot fi ocurente, caz în care există un asentiment conștient față de convingere, sau neocurente, caz în care o persoană are o dispoziție de a adera la o convingere (cum ar fi 2+3=5), chiar dacă persoana nu se gândește în mod conștient la acea convingere. Teologii fac distincția între credința că un anumit lucru este într-un anumit fel (vezi CREDINȚA RAȚIONALĂ) și credința într-o persoană sau într-un ideal (distincția între a crede în democrație sau a crede în Dumnezeu). Această distincție se apropie de conceptul biblic de credință (vezi CREDINȚA RELIGIOASĂ/CREȘTINĂ). Cu toate acestea, pare clar că nu este posibilă credința în Dumnezeu fără a avea și unele convingeri formulate la nivelul limbajului omenesc, deoarece cu greu se poate crede în Dumnezeu dacă nu se crede că Dumnezeu există sau nu se crede nimic despre caracterul lui Dumnezeu.

CREDINȚA RAȚIONALĂ
Credința rațională este acea credință care are calitatea de a fi în concordanță cu rațiunea (vezi RAȚIUNE). Există multe forme diferite de raționalitate, oricine fiind considerat rațional din punct de vedere deontologic atunci când își îndeplinește obligațiile sau îndatoririle raționale (oricare ar fi acestea, inclusiv religioase). În acest sens, o persoană poate fi rațională, chiar având o credință falsă, atât timp cât are motive întemeiate pentru această credință și nu a încălcat prescripțiile ei.

CREDINȚA RELIGIOASĂ/CREȘTINĂ
În cadrul Creștinismului, credința (vezi CREDINȚA) este acea atitudine de încredere în Dumnezeu, cuprinzând convingeri despre Dumnezeu și bunătatea sa, care este esențială pentru o relație corectă cu Dumnezeu. Mulți teologi consideră că credința include diverse dimensiuni, printre care încrederea, convingerea și dorința de a acționa prin ascultare.

ETICĂ
Etica este o ramură a filosofiei care se preocupă de chestiuni în legătură cu bine și rău, vicii și virtuți (vezi VIRTUTE). În plus, etica se ocupă de întrebări meta-etice, cum ar fi „Ce înseamnă să numim un act ’corect’?”, „Care este baza sau fundamentul dreptății?”, „Ce face ca acțiunile corecte să fie corecte?”. Disputa privind teoriile etice ca fiind consecvențialiste și deontologice este una dintre zonele majore de dezacord în etică.

SPERANȚĂ
Speranța este una dintre principalele virtuți creștine (vezi VIRTUTE), alături de credință (vezi CREDINȚĂ) și iubire (vezi IUBIRE). Speranța este o așteptare pozitivă a unui bine care nu este încă și pentru care există o anumită incertitudine, cel puțin în ceea ce privește momentul în care acel bine se va realiza. Speranța pare mai slabă din punct de vedere al cunoașterii științifice decât credința (vezi CREDINȚĂ), deoarece se poate spera doar într-un eveniment despre care nu se știe sigur că va avea loc. Sunt filosofi care au propus ca speranța să înlocuiască credința, ca element-cheie, făcând credința mai ușor de justificat ca fiind rațională (vezi CREDINȚA RAȚIONALĂ). Totuși, din punct de vedere biblic, se pare că credința și speranța sunt strâns legate. Sperăm în venirea Împărăției lui Dumnezeu datorită încrederii noastre în Dumnezeu, iar această încredere include convingeri despre realitatea și bunătatea lui Dumnezeu, precum și convingeri despre acțiunile lui Dumnezeu, în Isus (vezi CREDINȚA RELIGIOASĂ/CREȘTINĂ).

VIRTUTE
Virtutea este o dispoziție sau trăsătură de caracter care este ea însăși o excelență sau un bine, sau care tinde să conducă la ceea ce este bun, virtuțile morale fiind acele excelențe care favorizează împlinirea umană. În filosofia antică și medievală, gândirea etică era centrată pe virtuți: ce sunt ele, cum sunt corelate și cum trebuie realizate. Medievalii au acceptat virtuțile lumii antice (înțelepciunea, dreptatea, curajul, cumpătarea) și le-au adăugat cele trei virtuți creștine principale/cardinale: credința (vezi CREDINȚĂ), speranța (vezi SPERANȚĂ) și iubirea (vezi IUBIRE). Teoretizările recente în domeniul etic (vezi ETICĂ) au ajuns la redescoperirea importanței virtuților și a dezvoltării teoriei virtuților, care susține că conceptele despre virtuți sunt fundamentale pentru etică și nu pot fi reduse la afirmații despre îndatoriri morale sau despre ceea ce este o valoare din punct de vedere impersonal.