Levitic 19:18b

Expresiile din textele biblice explică în termeni omenești ceva inexprimabil, așa încât orice critică a exprimării trebuie să înceapă de la înțelegerea inexprimabilului, dincolo de termenii limbajului omenesc și dincolo de regulile de structură gramaticală specifică fiecărui limbaj.

Pe baza informațiilor oferite cu generozitate de Bible Hub – Online Parallel Bible (https://www.biblehub.com), clarificăm aici termenii limbajului omenesc și regulile de structură gramaticală specifică pentru câte un verset care provoacă discuții apologetice.

Un verset veterotestamentar care ne învață despre iubire, fiind invocat de Evanghelii şi de scrisori neotestamentare, este: Levitic 19:18b.

În limba ebraică biblică, predicatul subînțelege acțiunea recomandată la persoana a doua – o adresare directă interlocutorului –, fiind însoțit de un complement alcătuit din prepoziția לְ [l], substantivul רֵעַ [re’a]  și sufixul pronominal de aceeași persoană cu a predicatului, implicând aici posesivitatea. Ceea ce atrage atenția este verbul predicatului אָהֵב [ahev], care cere prepoziția Dativului, al cărui sens este de „a da cuiva”, adică de ’a oferi’, ’a exterioriza’, nu doar de ’a iubi’ (românește, la nivel de senzație interioară privată). Al treilea element al textului evreiesc este prepoziția comparativă כְּמוֹ [kemo], forma lungă –poetică – a prepoziției כְּ [k], cerută de sufixul pronominal, același cu sufixul substantivului, pentru a întări adresabilitatea. Pentru înțelegerea substantivului רֵעַ [re’a], să observăm că este același substantiv veterotestamentar folosit, de exemplu, pentru prietenii lui Iov, רֵעֵ֣י אִיֹּ֗וב [re’ei ’iov] (Iov 2:11), înțelegându-se aproapele ca fiind un membru al comunității iudaice.

În limba greacă a Septuagintei, predicatul este un viitor al poruncii, care vizează un coplement direct (în Acuzativ) cu adjectivul său pronominal, completat de un circumstanțial de mod compus din pronumele reflexiv cu prepoziție. Verbul predicatului este ἀγαπάω [agapao], întâlnit adesea veterotestamentar, de exemplu în textele care ne vorbesc deopotrivă despre iubirea de Dumnezeu și de aproapele (Matei 22:39, Marcu 12:31, Luca 10:27, Romani 13:9, Galateni 5:14, Iacob 2:8). Cel asupra căruia se răsfrânge în mod direct acțiunea este πλησίος [plesios], înțeles ca fiind cel din preajmă, indiferent de religie, naționalitate sau stare socială, după cum ne învață Parabola samariteanului milostiv (Luca 10:25-37).

În limba română, traducerea urmează formularea Septuagintei, mai trebuind doar să avem în vedere ambiguitatea ’iubirii’ românești, care traduce din greacă cuvinte bine specializate, pe diverse tipuri de iubire: afectivă (φιλία [filia]), prietenească (αγάπη [agape]), frățească (στοργή [storge]) sau erotică (έρως [eros]).

Observație suplimentară
Versetul veterotestamentar din Levitic 19:18b este invocat în Evanghelia după Matei (Matei 22:39), în Evanghelia după Marcu (Marcu 12:31) și în Evanghelia după Luca (Luca 10:27). Primele două evanghelii sinoptice menționează discuția dintre un cărturar, învățător al Legii, și Isus – când Isus este pus la încercare să se exprime în legătură cu cea mai mare poruncă din Lege. Desigur, Isus a dat răspunsul perfect, dar faptul că învățătorul Legii a fost de acord cu ce a auzit, acest fapt ni-l arată pe acest învățător al Legii ca fiind la începutul drumului său creștin. Evanghelistul Luca atașează întâlnirii pe tema celei mai mari porunci din Lege, parabola sugestiv-explicativă a samariteanului milostiv (Luca 10:29-37).

Cât despre אָהֵב [ahev] / ἀγαπάω [agapao] / a iubi, în versetul din Levitic, verbul iubirii are ca subiect subînțeles un singular care să implice pe orice om, contând implicarea totală a fiecăruia în parte, nu ca însumare, ba chiar, indiferent de implicarea celorlați, este chemat fiecare să iubească la modul absolut, fără limitări, ezitări sau rețineri.