Incursiune în istoria apologeticii – între Moise și Homer

de Paul Andrei Balmoș

Începuturile

Istoria apologeticii se naște încă de pe vremea apostolilor, după înălțarea Domnului Isus la Cer. După părerea mea, prima și una dintre cele mai puternice lucrări apologetice o putem găsi chiar în paginile Sfintelor Scripturi, în Faptele Apostolilor, în capitolul 2, începând de la versetul 14, în care găsim un Petru schimbat, influențat de puterea Duhului Sfânt și binecuvântat cu autoritatea aceluiași Duh, acesta ridică glasul în apărarea celorlalți ucenici care se aflau cu el în camera de sus în Ziua Cincizecimii, glas care a străpuns aproape 3000 de inimi care s-au alăturat apoi ucenicilor, dând astfel naștere primilor creștini.
Un alt detaliu important în ceea ce privește începutul acestei lucrări pe care o cunoaștem azi ca “Apologetica” este momentul în care aceasta s-a născut, și anume odată cu Pogorârea Duhului Sfânt. De unde deducem acest lucru? Nu cu mult timp în urmă acest Petru stătea în curtea marelui preot, după prinderea lui Isus, unde s-a lepădat de Domnul de 3 ori fiindu-i frică să nu îl recunoască una dintre slujnice, iar acum îl vedem stând în fața unui număr mare de oameni apărându-și credința. Putem într-adevăr afirma că botezul cu Duhul Sfânt a fost momentul în care Petru a primit lumina, înțelepciunea și curajul necesar pentru a sta înaintea acelor oameni, și faptul că Apologetica e prezentă încă de la începuturile apostolilor, aceasta venind însoțită de autoritatea Duhului Sfânt. Dar ce se întâmplă apoi în istorie și de ce a ales Dumnezeu să aducă și această lucrare în sânul Creștinismului?

Secolul II

Înainte de a pătrunde în lumea culturală și politică a marelui Imperiu Roman din secolul al II-lea, care a atins cea mai mare expansiune în acea perioadă sub conducerea împăratului Traian, aș vrea să ne întoarcem privirile spre o perioada mai timpurie, în preajma anului 50 d.Hr., pentru a ne întâlni cu o altă somitate în ceea ce privește Creștinismul și Apologetica timpurie.

Apostolul Pavel este unul dintre primii mari apologeți, care se lovește de unul dintre marile valuri care vor asalta biserica în secolele următoare, respectiv cultura și filozofia elenistă.  Prin victoria Greciei unite împotriva Persiei și supunerea unui imens teritoriu, s-a extins și s-a impus cultura și civilizația greacă în tot Bazinul Rasăritean al Mării Mediterane, până în Orientul Mijlociu. Știm din scrierile sale că Pavel și-a dedicat mare parte din lucrarea sa de misiune apărând și promovând Evanghelia la neamuri, călătorind în tot Bazinul Mediteranean, prin Grecia, ajungând chiar până la Roma, unde a stat în mijlocul Areopagului vestind existența unui Dumnezeu “Necunoscut” “care a făcut lumea și tot ce este în ea”. Dumnezeu “al cerului și pământului care nu locuiește în temple făcute de mâini și nu este slujit de mâini omenești, ca și când ar avea nevoie de ceva, El, Care dă tuturor viață, suflare și toate lucrurile. […] El a făcut fiecare neam de oameni, ca ei să locuiască pe toată față pământului, hotărând anumite vremuri și stabilind granițele locuinței lor”. Vedem cum Pavel ia apărarea acestui “Dumnezeu Necunoscut” pe care el îl slujea și aduce argumente raționale în urma cărora, potrivit textului din Faptele Apostolilor 17:34, Dionisie, unul dintre membrii areopagului, s-a alăturat și a crezut.

Nume consacrate în istoria apologeticii
Pe lângă aceste influențe eleniste asupra marilor religii din perioada celui de-al II-lea secol  creștin, putem observa încă alte trei influențe care au lăsat o amprentă grea și care au ridicat bariere mari împotriva Creștinismului, și anume:

-Iudaismul rabinic, care ia amploare după distrugerea celui de-al Doilea Templu din Ierusalim, în anul 70 d.Hr., și care promovează tradiția și practicile iudaice,

-Gnosticismul, care cunoștea o dezvoltare complexă în acea perioadă și respingea ideea întrupării reale, susținând că Isus a fost doar o aparență,

-Persecuțiile păgâne, care au încercat să decimeze numărul creștinilor și influența acestora.

Cu toate acestea, putem observa încă din secolul al II-lea și până în zilele noastre, cum Apologetica și lucrarea pe care aceasta o promovează și-a găsit câteva personalități care au lăsat o amprentă importantă în ceea ce privește creșterea și dezvoltarea Creștinismului de-a lungul istoriei.

Unul dintre cei mai mari apologeți ai secolului al II-lea, înainte de Iustin Martirul, a fost Aristide din Atena. Este primul apologet care reușește să compare religiile din punct de vedere al grupurilor de populații care trăiau în acea perioadă, respectiv barbari, greci, egipteni, evrei și creștini, toate cumulate în „Apologia” sa adresată împăratului Hadrian (125 d.Hr.), care, datorită relațiilor sale tensionate cu comunitatea evreiască, a avut influențe indirecte și asupra comunităților creștine emergente, în contextul de transformare și schimbare din Imperiul Roman în acea perioadă.

Un al doilea nume important al apologeticii secolului al II-lea este Iustin Martirul. Acesta a trăit între anii 100 și 165 d.Hr., și și-a dedicat viața încercând să demonstreze faptul că creștinii nu ar trebui condamnați doar pentru că poartă numele de creștin. Vedem o perioadă în care Creștinismul și numele de creștin suferă din cauza faptului că lumea încă nu era familiarizată și nu înțelegea ceea ce presupune mai exact a fi creștin. Fiind creștin în acea perioadă, se acorda eticheta de anormal și paria din punctul de vedere al societății de atunci. Găsim însă un Iustin care nu dă înapoi, ba din contra, în a doua sa lucrare, atacă direct condamnările nedrepte ale creștinilor, susținând faptul că filozofiile păgâne au obținut perspective similare cu cele pe care le credeau creștinii, datorită revelației divine. Mai mult de atât, într-o conversație cu evreul Trypho, un personaj fictiv al comunității evreiești, prezentat ca un om educat, un evreu în căutarea adevărului, Iustin demonstrează că Mesia Vechiului Testament este Isus și că Vechiul Legământ a fost abrogat de Noul Legământ. Această conversație reprezintă o altă lucrare a lui Iustin, numită „Dialog cu Trypho” (Dialogus cum Tryphone).

Între Moise și Homer

Deși Moise și Homer provin din contexte culturale și religioase diferite, ambele figuri au avut un impact semnificativ asupra modului în care înțelegem istoria, literatura și spiritualitatea, atât din lumea lor cât și din cea în care trăim azi. Tatian, ucenicul lui Iustin Martirul, este cunoscut în special pentru lucrarea sa intitulată „Ad Graecos” sau „Adversus Graecos” (îndreptat împotriva grecilor), în care își exprimă argumentele în favoarea Creștinismului, criticând cultura și filozofia greacă a vremii, deplângând imoralitatea zeilor olimpici, absurditățile miturilor lor, respingând politeismul și venerarea idolilor (Homer), indecența festivalurilor religioase publice, respingând practicile și obiceiurile imorale sau corupte ale culturii elene. El afirmă cu tărie că ar prefera să citească în orice zi scrierile lui Moise, în locul absurdităților scrise de Homer în operele sale, care reflectă tot ceea ce respinge Tatian.

De asemenea, Teofil din Antiohia, un alt apologet al secolului al II-lea, fascinat fiind de înțelepciunea lui Moise și de creația relatată în cartea Genezei, recunoaște că aceasta este singurul ghid de încredere pentru originile universului.

Alături de aceste nume puternice, îl amintim și pe Athenagoras din Atena, care pledează în fața împăraților Lucius Aurelius Comodus și Marcus Aurelius, pentru tolerarea civilă a creștinilor și demonstrează că acuzațiile de ateism, cannibalism și promiscuitate aduse împotriva acestora erau greșite. De asemenea, în aceeași perioadă, găsim și un apologet fără nume, a cărui “Scrisoare către Diognetus” este considerată perla apologeticii creștine, fiind o lucrare apologetică și catehetică care ilustrează modul în care Creștinismul era perceput și practicat, răspunzând la trei întrebări primordiale: „Ce fel de cult este Creștinismul?”, „De ce se iubesc creștinii unii pe alții?”, „De ce a apărut Creștinismul atât de târziu în istorie?”, demonstrând totodată că începuturile Creștinismului au fost, pe cât de puternice, pe atât de serioase.

Acesta este doar începutul unei vaste și importante istorii în lumea Creștinismului, iar acestea sunt doar câteva nume la care se vor adăuga numeroase altele de-a lungul anilor, până în zilele noastre, precum Martin Luther, Blaise Pascal, William Paley, Cornelius Van Til, C.S. Lewis, Carl Barth, Stuart C. Hackett, William Lane Craig, John M. Frame și mulți alții, nume care au adus o schimbare marcantă, nume care au ales scrierile lui Moise în detrimentul altor scriitori și filozofi renumiți, nume care prin filozofie, știință și raționament au schimbat cursul istoriei Creștinismului.

NOTĂ: Materialul a fost scris de Paul Andrei Balmoș (foto alăturat) ca sinteză la cursul ”Apologetica – Metode și Ramuri” din Programul de Apologetică Introductivă, Modul 1.