Divinitatea lui Isus

Ştiți de ce a fost necesar ca Isus să se întrupeze… Începutul naturii umane a lui Isus, a fost când S-a întrupat, dar nu atunci a fost și începutul naturii Sale dumnezeiești. El, ca Dumnezeu, a existat dintotdeauna, iar Întruparea Sa a fost o minune. Continuând dialogul nostru început pe tema întrupării, ne străduim să deslușim divinitatea lui Isus.

Dicționarul Limbii Române, ne propune să înțelegem sensul cuvântului divintate ca fiind: ființa supremă, unică, transcendentală, care a creat lumea.

În cartea Facerea – prima a Vechiului Testament –, putem recunoaște divinitatea lui Isus încă din primul capitol: „Apoi, Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Facerea 1:26). Aici, Dumnezeu este un plural (Elohim). O atenție deosebită merită adjectivul posesiv „nostru”, care, fiind la plural, indică mai multe persoane – în contextul de față vorbim de cele trei persoane: Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Isus și Dumnezeu-Duhul. De asemenea, predicatul „să facem” este tot un plural, ceea ce întărește ideea pluralităţii Persoanelor divine.

Printre noi, există o categorie de oameni care nu crede că Isus este Dumnezeu, deoarece în paginile Scripturii nu găsim afirmația clară a lui Isus „Eu sunt Dumnezeu”. De aceea simt responsabilitatea să scot la suprafață argumentele, în favoarea divinității Lui, care m-au făcut să cred că Isus este Dumnezeu.

În Evanghelia după Ioan, observăm întruparea lui Isus ca om, în sintagma „Și Cuvântul S-a făcut trup”. Cuvântul, Isus, era de la începutul creației, dar și înainte de ea, și Cuvântul era Dumnezeu; Însuși Dumnezeul-Isus care a creat lumea: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul” (Facerea 1:1). În Evanghelia după Ioan, mai exact primul verset din primul capitol, aflăm despre Cuvânt, Isus, că exista deja la început. Aceasta este o afirmație clară și puternică declarând divinitatea Sa. Numai Dumnezeu a putut și poate să creeze din nimic – aceasta este natura Sa (Coloseni 1:16). În continuarea argumentului, recomand citirea cu atenție a fiecărui detaliu, inclusiv timpul verbelor acestui capitol. Isus nu este doar posesorul unor atribute, cât este în Sine Însuși: Cuvântul, viața, lumina, Mielul lui Dumnezeu etc.

O altă mărturie care declară divinitatea lui Isus o găsim tot în Evanghelia după Ioan, în cuvintele ucenicului Său Toma, „Domnul meu și Dumnezeul meu” (Ioan 20:28). Deznodământul este în atitudinea lui Isus care nu neagă, nu mustră și nu tăgăduiește mărturisirea propriului ucenic despre statutul Său. Într-un final, acum, Toma, a văzut și a recunoscut dumnezeirea Învățătorului Său. Prin deducție logică și contextuală, Isus confirmă divinitatea Sa, acceptând închinarea care I se cuvine, chiar și o închinare ca urmare a unei credințe palpabile. Dumnezeu nu a refuzat închinarea ori de câte ori I s-a adus – „Sfânt, sfânt, sfânt” –, niciodată Creatorul nu se va închina în fața creației, ci creația se închină Creatorului. Isus primește închinarea celor patru făpturi vii care proclamă pre-exsitența Sa. De asemenea această sintagmă întărește sfințenia Dumnezeului triunic, adresată fiind fiecărei persoane din Trinitate: Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul și Dumnezeu-Duhul.

Tot în Evanghelia după Ioan, mai exact în versetul 30 din capitolul 10, întâlnim afirmația lui Isus „Eu și Tatăl una suntem”. Din punctul meu de vedere aceste vorbe sunt cele mai puternice. Isus se poziționează pe același loc cu Dumnezeu-Tatăl. De asemenea, şi în afirmația lui Isus din capitolul 8, versetul 58,  „Înainte ca să se nască Avraam sunt Eu”. Din punct de vedere gramatical verbul „a fi” trebuia să fie la timpul trecut. Insă, Isus afirmă preexistența Sa prin „Eu sunt” (eimi).

Un alt exemplu elocvent îl găsim, în  alte declarații, în versetul 7, din capitolul 19. Sentința răstignirii rostită în dreptul lui Isus a fost că Isus Se făcuse pe Sine Fiul lui Dumnezeu și, după Legea iudeilor, trebuia să moară. În Luca 22:70, Isus afirmă un hotărât da, mărturisirii declarației divinității. În urma acestor afirmări Isus este acuzat că S-a făcut egal cu Dumnezeu. Îmi permit să întreb, dacă nu găsim sintagma fatidică a declarației despre divinitatea lui Isus, atunci de ce iudeii i-au adus acuzații religioase în urma căreia a fost condamnat la moarte? Nu cumva pentru că aceste acuzații dețin adevărul?

Alte declarații au fost făcute clar de către cei care erau în corabie cu El: „Cu adevărat, Tu ești Fiul lui Dumnezeu” (Matei 14:33). Chiar și duhurile s-au alăturat lanțului declarativ al recunoașterii divinității (Marcu 3:11). Sutașul a adeverit dumnezeirea Sa (Matei 27:54). Însuși Pavel, vechiul prigonitor Saul, Îl califică pe Isus „Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor” (Tit 2:13).

Apoi, vă amintiți de profeția din Isaia, care trebuia împlinită prin a fi numit „Emanuel” acest copil? Dumnezeu este cu noi (Isaia 7:14). Isus a arătat cu adevărat că El este Dumnezeu, întrupându-Se pentru a fi cu noi.

Cel mai puternic argument – faţă de cele prezentate până acum – este moartea și învierea Sa. Moartea, jertfa, învierea, iertarea păcatelor nu ar fi fost valabile în fața lui Dumnezeu dacă nu ar fi fost împlinite de Dumnezeu. Judecata, de asemenea, în urma căreia, Isus, ne va răsplăti sau condamna, nu ar fi fost lăsată pe seama unui simplu tâmplar, învățător, ci a singurului Dumnezeu!

În urma a ceea ce am prezentat, putem recunoaște că Isus a demonstrat dumnezeirea Sa prin: preexistența, întruparea, trăirea, minunile, atributele dumnezeirii pe care le are prin însăși ființa Sa, jertfa, iertarea păcatelor, împăcarea cu Dumnezeu. Toate acestea, doar Dumnezeu poate să le facă, nu o creatură!

Cine ar fi putut fi jertfă substitutivă, dacă nu Dumnezeu?
Cine poate ierta păcatele, dacă nu Dumnezeu?
Cine ne poate împăca cu Dumnezeu, dacă nu Însuși Dumnezeu?

Desigur unii vor crede în continuare că Isus a fost creat de Dumnezeu. Dacă vom crede aceasta, atunci tot planul de răscumpărare finalizat de Isus nu este o certitudine, și odată cu El și noi, cei care ne-am pus încrederea în El. De ce? Pentru că împăcarea cu Dumnezeu-Tatăl nu ar fi posibilă. Jertfa de răscumpărare trebuia să fie desăvârșită, și doar fiind Dumnezeu putea să împlinească standardul. Dacă Isus ar fi fost creat, atunci nu ar mai fi Dumnezeu, pentru că, prin definiție, Dumnezeu nu este creat, ci există prin Sine Însuși. Aceasta Îl face pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. Filipeni capitolul 2 clarifică despre Isus că „avea chipul lui Dumnezeu”, adică avea chipul Lui înainte de Întrupare. Găsim formularea sugestivă „fiind în chip de Dumnezeu”, în traducerea GBV [Gute Botschaft Verlag, Editura Vestea Bună, 2001]. Tot aici, vedem aceeași identitate și același statut între Isus și Dumnezeu.

Sunt alții care cred că, atât timp cât Dumnezeu L-a înălțat pe Isus nespus de mult și I s-a dat numele mai presus de orice nume, nu poate fi Dumnezeu. Ei se întreabă: „Dacă Isus este Dumnezeu și este egal cu El, de ce și unde trebuia înălțat?”.

Această înălțare vorbește despre întruparea lui Isus, despre poziția Lui ca ființă umană. Statutul pe care-L primește Isus este demn de El, pentru că este Dumnezeu. Cum ar fi putut Dumnezeu să pună o creație mai presus de orice, egal cu Sine?

Când întâlnim expresia „Fiul omului”, trebuie să înțelegem că acesta este un rol pe care și L-a asumat Isus. El a avut început ca om, nu ca Dumnezeu, și, cât a fost om, dumnezeirea Lui nu a încetat și nu a fost separată de natura umană. De bunăvoie a luat chip de rob, fiind ascultător…

Așadar, prin ceea ce am argumentat anterior, eu cred că Isus este Dumnezeu, ființa supremă, unică, transcendentală, care a creat lumea, a murit pentru ea, a împăcat cu Dumnezeu pe cei ce cred și este Cel ce are autoritatea absolută să ne judece când va reveni.