Thomas Aquinas și contribuția sa apologetică

de Onisim Aslam

Introducere

Un gânditor care a avut și care încă are o influență profundă asupra gândirii occidentale este Thomas Aquinas – sau Toma de Aquino – unul dintre cei mai mari giganți ai filosofiei medievale. Privind spre Aquinas, în context istoric, și explorând implicațiile scrierilor sale, în contextul apologeticii, vom vedea de ce Aquinas contează încă, ilustrând rolul semnificativ pe care scrierile lui Aquinas îl joacă în dezbaterea contemporană.

Biografia sa

Thomas Aquinas se naște pe la anul 1225, în castelul Roccasecca, din localitatea italiană Aquino, la câțiva kilometri de mănăstirea benedictină Montecassino.

Familia sa era nobilă, de origine germanică – tatăl, înrudit cu Frederick al II-lea, împărat al Imperiului Romano-German, iar mama sa, Teodora, înrudită cu Riccardo de Teate, conte de Chieti –, iar perioada copilăriri sale s-a suprapus conflictelor de putere între Împăratul Germaniei și Papalitate.

Avea doar cinci ani când familia l-a încredințat pe micul Thomas călugărilor benedictini, la Mănăstirea Montecassino, unde unchiul lui era stareț – poziție pentru care urma să fie el pregătit, cu atât mai mult cu cât era un copil devotat studiului, cu o mare capacitate de înțelegere și memorare.

Ajuns student la Universitatea din Napoli, în 1239, a studiat conceptele asociate cu logica aristoteliană. La finalul procesului de formare, în anul 1244, imediat după moartea tatălui său, Thomas dovedește o afinitate puternică față de ordinul dominican – un ordin călugăresc prin care Papalitatea lupta cu puterea seculară a Împăratului german. Este de înțeles împotrivirea familiei, mama sa cerând chiar ca el să fie adus sub escortă în castelul Roccasecca, nevrând să renunțe la ideea de a-l vedea abate de Montecassino.

Thomas nu cedează, și reușește după aproape doi ani să ajungă la Napoli, de unde este trimis către Roma, iar de la Roma la Paris, la cea mai renumită universitate, „Saint-Jaques”, unde va studia sub îndrumarea lui Albert cel Mare. Ca student, Thomas a fost tăcut, umil, retras, adesea luat în râs de către colegii săi, din pricina staturii și a comportamentului său, poreclindu-l „bou mut de Sicilia”. Spiritul pătrunzător și subtil al profesorului Albert a apreciat valoarea studentului tăcut, luându-l deseori în călătoriile sale, afirmând că „Acest bou taciturn va umple întreaga lume cu mugetul său” – ceea ce avea să se și întâmple.

A ajuns teolog, doctor al Bisericii, frate dominican, preot catolic și unul dintre cei mai influenți gânditori ai tuturor timpurilor. Gândirea sa a permis dezvoltarea ulterioară a unor studii teologice și filosofice de mare importanță. Operele sale au o mare influență asupra teologiei creștine, în special în Biserica Catolică.

Considerând filosofia a fi disciplina care investighează ceea ce se poate ști în mod natural despre Dumnezeu și despre ființele umane, el este fondatorul unui curent religios-filosofic numit tomism. În studiile sale, s-a ocupat de principalele sub-discipline ale filosofiei, precum: epistemologie, logică, filosofia naturii, etică, filosofie politică sau filosofie teologică.

La 7 martie 1274, Toma de Aquino moare brusc, la doar 49 de ani, pe drumul spre Lyon, unde urma să participe la un conciliu organizat de papa Grigore al X-lea. La doar o jumătate de secol de la moarte, pe 28 ianuarie 1323, a fost canonizat în Biserica Catolică, influența sa rămânând limitată la cercurile teologice catolice, până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, când se observă o creștere a interesului față de gândurile lui Aquinas, printre filosofii și apologeții protestanți, precum și printre gânditorii laici.

Filosofia sa și accentele sale apologetice

Thomas a dezvoltat ideea despre ceea ce sau cine este Dumnezeu, și a făcut-o prin intermediul unor ’idei positive’, care să îi descopere natura. Din punct de vedere filosofic, Aquinas s-a caracterizat prin a fi aristotelian. El a pornit de la analiza fizică a obiectelor, ca punct de plecare în reflecțiile sale. În gândirea sa, deductivă, el a considerat că Dumnezeu este simplu, perfect, infinit, imutabil și unic. Dumnezeu nu este compus din părți, adică nu are trup și suflet, nici materie, nici formă. Este atât de perfect încât nu îi lipsește nimic și nu este limitat în nici un fel. Caracterul și esența Lui sunt atât de solide încât nimic nu le poate schimba. Poate că cel mai proeminent concept al gândirii sale filosofice are de-a face cu ideea lui că obiectele și tot ceea ce este prezent în Univers există pe lângă esența lor, ceea ce înseamnă că orice materie există fizic, dar esența ei se manifestă prin creația perfectă a lui Dumnezeu.

Aquinas a scris aproximativ o sută de texte pe o mare varietate de subiecte. Doar câteva au fost lucrări cu specific apologetic, cea mai cunoscută fiind „Summa Contra Gentiles”, care a fost scrisă pentru a echipa misionarii creștini în evanghelizarea musulmanilor, iar el folosește filosofia aristotelică pentru explicarea și apărarea teismului creștin. Această lucrare are o orientare mai apologetică, întrucât fiecare articol este o respingere a câte unei credințe specifice unei erezii.

„Summa Theologiae” – pe scurt, „Summa” – este cea mai vestită lucrare a lui Toma de Aquino. Ea reprezintă o versiune mult mai completă a „Summa Contra Gentiles”. „Summa Theologiae” este renumită pentru „quinquae viae” (cele cinci căi), reprezentând cele cinci argumente prin care poate fi probată existența lui Dumnezeu. A devenit vestită după Conciliul din Trento (1545-1563), fiind cea mai consultată carte, după Biblie, în chestiuni religioase.

Aceste demonstrații ale lui Thomas fac un apel la Scriptură (Romani 1:20 și Exodul 3:14) ca sprijin pentru abordarea sa. Metoda preferată a lui Aquinas este să argumenteze de la efect la cauză, adică de la creație la Creator.

Dumnezeu

1. Este primul motor al lumii (agentul imobil al mișcării universale),
2. Este cauza eficientă a lumii (cauza primordială),
3. Este necesitatea care ființează dincolo de lucrurile contingente,
4. Este binele și adevărul absolut, perfecțiunea pură,
5. Este finalitatea a tot ce există (oferă scop tuturor ființelor).

Prima cale a lui Thomas implică dovezile mișcării. Faptul că orice lucru care se mișcă are nevoie de un ’mișcător’ arată că Dumnezeu – „Mișcătorul nemișcat” – există. A doua cale implică noțiunea de cauză eficientă. Pentru ca seria de cauze și efecte pe care le vedem în lume să aibă sens, trebuie să aibă un început, pe Dumnezeu, Prima Cauză. A treia cale notează că orice lucru existent nu își datorează existența lui însuși. Cu toate acestea, dacă toate lucrurile sunt contingente, nu ar fi putut exista nimic, deoarece la un moment dat toate acestea ar putea fi inexistente. Pentru a ne da seama de toată existența, trebuie să existe o Ființă Necesară, Dumnezeu. A patra cale arată că există gradații în lucruri, de exemplu mai nobile și mai puțin nobile, mai adevărate sau mai puțin adevărate. Existența unor astfel de gradații implică existența unei Ființe Absolute, ca datare pentru toate aceste gradații relative. A cincea cale susține că comportamentul lucrurilor din lume implică un mare proiectant sau arhitect, Dumnezeu.

Putem să observăm două lucruri. În primul rând, „sunt demonstrații probabile mai degrabă decât dovezi incontestabile”. În al doilea rând, Aquinas „nu intenționează ca ele să servească drept fundament rațional pentru credință”, dovezile fiind menite doar să arate că „pretențiile Creștinismului sunt raționale și chiar demonstrabile, ceea ce înseamnă că creștinii și necreștinii pot intra într-un dialog autentic despre existența lui Dumnezeu”, astfel că dovezile funcționează „numai pe presupoziția credinței și a autorității Scripturii”. Dovezile nu sunt necesare pentru credință; mai degrabă, ele caută doar să arate că credința nu este contrară rațiunii, ci este în acord cu ea. Esențială pentru înțelegerea lui Aquinas, a relației dintre filosofia clasică și Creștinism, este insistența că cele două nu se exclud neapărat reciproc. Mai degrabă Aquinas nu aderă la o distincție rigidă între rațiune și revelație ca fiind cele două mijloace concurente prin care ființele umane pot dobândi cunoștințe. În schimb, el a văzut filosofia și teologia ca fiind complementare, studiul fiecăreia fiind o parte importantă a căutării adevărului. Ceea ce ființele umane pot învăța singure prin facultățile lor de observație și rațiune nu subminează ceea ce pot învăța prin intermediul legii revelatorii divine. Adevărurile semnificative pe care le putem descoperi prin rațiunea noastră sunt, în mod colectiv, denumite de Aquinas „legea naturală”. Totuși, legea naturală formează doar o parte a legii eterne, pe care Aquinas o descrie ca fiind aceea care dă ordine și rațiune tuturor lucrurilor din univers.

Unii dintre oponenții lui Aquinas păreau să susțină o viziune cu două adevăruri, crezând în adevărul la care s-a ajuns prin raționament filosofic și adevărul religios la care s-a ajuns prin credință. Pentru ei, aceste adevăruri erau independente și puteau fi incompatibile între ele. Aquinas s-a opus cu pasiune acestei diferențe, dintre credință și rațiune, ca fiind incoerentă, distructivă și nebiblică. Întrucât Dumnezeu este Creatorul a tot ceea ce există în afară de Sine, tot adevărul – oricum și oriunde ar fi descoperit – este de la Dumnezeu. Este unificat și consecvent și în cele din urmă arată spre Dumnezeu Însuși. Potrivit lui, unele adevăruri despre Dumnezeu (de exemplu, că Dumnezeu există) pot fi cunoscute de oricine reflectă cu atenție asupra ordinii naturale, în timp ce alte adevăruri despre Dumnezeu (de exemplu, că El este triunic) sunt cunoscute doar pentru că Dumnezeu le-a dezvăluit. Dar toate acestea sunt adevăruri – ele corespund realității (cine este Dumnezeu cu adevărat și cum este El cu adevărat). Deși ultimele adevăruri nu pot fi demonstrate filosofic din natură, pentru Aquinas ele pot și ar trebui să fie apărate rațional împotriva obiecțiilor la adevărul lor. Adevărul este unificat, cognoscibil și apărat, ceea ce face apologetica atât posibilă, cât și crucială.

În concluzie, gândirea apologetică a lui Thomas Aquinas este exprimată în viziunea sa asupra relației dintre credință și rațiune, care este un amestec unic de elemente pozitive atât ale presupoziționalismului, cât și ale teismului clasic. El subliniază nevoia de rațiune atât înainte, în timpul, cât și după a crede. Nici măcar misterele credinței nu sunt iraționale, dar adevărata credință în Dumnezeu vine numai prin harul lui Dumnezeu. Într-adevăr, el crede că credința nu se poate baza niciodată pe rațiune. În cel mai bun caz, poate fi susținut doar de rațiune. Există întotdeauna loc pentru ca necredincioșii să nu creadă în Dumnezeu, chiar dacă un credincios poate construi o dovadă validă că Dumnezeu există. Pentru că rațiunea poate fi folosită pentru a demonstra că Dumnezeu există, dar ea nu poate în sine să convingă pe cineva să creadă în Dumnezeu. Numai Dumnezeu poate face acest lucru, lucrând împreună cu dovezile în și prin libera lor alegere. Aceste distincții ale lui Aquinas sunt eminamente relevante pentru discuția de astăzi dintre raționaliști și fideiști, sau dintre teiștii clasici și presupoziționaliști. În ceea ce privește credința că Dumnezeu există, Aquinas este de partea primei. Dar în ceea ce privește credința în Dumnezeu, el este de acord cu aceasta din urmă. Această sinteză unică a credinței și rațiunii oferă alte motive pentru a crede că vechiul Aquinas nu ar trebui să fie vreodată uitat.

Surse bibliografice

„Chemarea înțelepciunii”, Tereza-Brandusa Palad, Târgu Lăpuș, Editura Galaxia Gutenberg, 2011.

„Dorința naturală de a căuta adevărul, la Toma de Aquino, în «Summa contra gentiles»”, Eduard Bucur, Târgu Lăpuș, Editura Galaxia Gutenberg, 2019.

„Toma de Aquino”, Raisa Maritain, Iași, Editura Presa Buna, 1999.

„Pe urmele lui Toma de Aquino”, Fergus Kerr, Iași, Editura Sapientia, 2013.

NOTĂ: Materialul a fost scris de Onisim Aslam (foto alăturat) ca parte a lucrării de final de curs a Programului de Apologetică Introductivă, pe care l-a absolvit în octombrie 2022.