Teme apologetice în Noul Testament și biserica timpurie
de Estera Monica Horlea
Obiectul de studiu al Apologeticii este legat de „adevărurile esenţiale ale credinţei creştine”. Pentru a identifica temele apologetice abordate de Noul Testament și Biserica timpurie, ne oprim mai întâi asupra acestor „adevăruri esenţiale ale credinţei creştine”, adevăruri care pot fi adevăruri incontestabile şi de neînlocuit, precum şi adevăruri referitoare la valorile duhovniceşti ale vieţii creştine.
Adevărurile incontestabile şi de neînlocuit vizează în principal fiinţa religiei creştine: existenţa lui Dumnezeu, realitatea lumii supranaturale şi nemurirea sufletului.
Adevărurile referitoare la valorile duhovniceşti ale vieţii creştine sunt: sorgintea divină a sufletului, Revelaţia dumnezeiască, Persoana divino-umană a Mântuitorului Hristos, valoarea eternă a Bisericii, darurile mântuitoare ale Sfintelor Taine.
În ceea ce privește apologetica, văzută ca disciplină a apărării credinței, ea a fost înțeleasă în diverse feluri: ca o disciplină de analiză exegetică a afirmațiilor biblice (Planck), ca un studiu al istoriei gândirii teologice (Tzchirner), ca o teorie a teologiei (Rabiger), ca o filosofie a teologiei (Schleiermacher), ca o istorie a polemicii religioase, ca o încercare de a demonstra adevărul Creștinismului în comparație cu alte religii.
Creştinismul a ieşit din tradiţia iudaică, răspândindu-se mai apoi în întreaga lume. Această realitate istorică denotă faptul că, încă dintru început, viaţa Bisericii s-a intersectat cu doctrinele şi ideile Iudaismului şi păgânismului. Pe de o parte, un important segment al comunităţilor creştine, convertite din mediul iudaic, a asimilat cu greu această trecere de la vechile tradiţii, la noua apartenenţă religioasă. Mulţi au continuat să păstreze, ca reminiscenţe, vechile învăţături doctrinare şi cultice desprinse din Legea lui Moise. Pe aceştia, istoria Bisericii Primare i-a asimilat cu denumirea de iudeo-creştini. Pe de altă parte, printre păgânii convertiți, exista un grup cu afinitate faţă de filosofia existenţială antică, pe care au încercat să o transpună în limbaj evanghelic. Aceştia sunt gnosticii. Cele două curente „ilicite” ale creştinismului primar (iudeo-creştinismul şi gnosticismul) s-au găsit uneori în convergenţă, formând aşa-numitul curent al ereziilor iudeo-gnostice.
Sfintele Evanghelii şi Epistolele Pauline oferă numeroase lămuriri cu privire la diferenţele de fond dintre mesajul hristic şi tradiţia iudaică. În primul rând, Sfinţii Evanghelişti arată elementele separative dintre cele două învăţături, pornind de la Persoana Mântuitorului Hristos.
Temele predicării în Noul Testament
Învierea și înălțarea
Una dintre problemele majore ale apologeticii din NT se referă la faptul și dovezile învierii și, apoi, ale înălțării la cer a Mântuitorului. Ele sunt fenomenele care atestă nu doar teologia Crucii, ci și eficacitatea, realitatea efectelor ei.
Sfinții Evangheliști Luca, Matei și Ioan, urmăresc atent dovezile învierii în trup, imaginile mormântului gol, implicarea îngerilor, arătarea lui Isus, înălțarea la cer și mesajul acestei înălțări. Parte din aceste dovezi sunt urmărite și în primul capitol din Faptele Apostolilor.
Crucea
Învierea a confirmat importanţa şi validitatea răscumpărătoare a morţii de pe Cruce. Crucea înseamnă mântuire, Învierea înseamnă confirmarea şi efectul mântuirii.
Originea divină, existenţa umană, Învățătura și minunile lui Iisus
Centrul Creștinismului este Însuși Domnul Iisus Hristos. De fapt, El este centrul întregii istorii. Dar lumea se luptă cu identitatea Lui (Cine este El? Este El Dumnezeu? Este El om?). Scripturile răspund clar la aceste întrebări cruciale. El este Dumnezeu, căci El a fost cu Dumnezeu înainte de toate timpurile. Nu a existat niciodată un timp când Fiul lui Dumnezeu să nu existe. Dar El este și om, căci “S-a făcut trup”. El a devenit unul dintre noi, fiind ca noi în toate lucrurile, dar fără păcat. El acționează atât ca Dumnezeu, cât și ca om, făcând ceea ce este potrivit pentru fiecare natură în unitatea oferită de Persoana Sa divină.
Cu toate acestea, prima doctrină care a avut de suferit din partea atacurilor din afară a fost bineînţeles învăţătura despre Întruparea Logosului. În jurul ei s-au închegat primele apologii creştine. Găsim astfel în Evanghelia Sfântului Ioan Teologul una dintre primele mărturisiri hristologice îndreptată împotriva ereziei gnostice promovate de Cerint. Din acest punct de vedere, Sfântul Ioan Evanghelistul ar putea fi socotit ca „primul Apologet creştin”
Apologetica din cele patru evanghelii
Evanghelia după Matei: Iisus ca al doilea Moise
Hristos, Dumnezeu Întrupat, Emanuel, a inaugurat Împărăția lui Dumnezeu și Noul Legământ, care se realizează în adevăratul Israel, Biserica.
1) Împlinirea profeției Vechiului Testament. Sfântul Evanghelist Matei arată în mod concludent că Hristos, Fiul întrupat al lui Dumnezeu, împlinește profețiile Vechiului Testament. El stabilește Noul Legământ prin moartea și Învierea Sa și va continua să conducă Biserica Sa, adevăratul Israel al lui Dumnezeu, până la sfârșitul veacului.
2) Revelația Împărăției lui Dumnezeu.
Iisus proclamă că domnia lui Dumnezeu a venit, puterea Lui fiind manifestată în El, Fiul Său, dar plinătatea Împărăției va fi desăvârșită la a Doua Lui Venire.
Tema Împărăției cerurilor este prezentă în: a) Persoana Mântuitorului, în același timp Dumnezeu și Om, care radiază imediata prezență a lui Dumnezeu prin cuvintele și acțiunile Sale, b) Predicarea lui Iisus, pe care Matei Îl înfățișează drept marele învățător, interpretul Legii lui Dumnezeu prin Predica de pe Munte, c) Minunile lui Iisus, care mărturisesc puterea lui mântuitoare, restabilind sănătatea creației și contracarând înșelăciunea lui Satan. d) Autoritatea Lui Iisus de a ierta păcatele, iar iertarea Lui se realizează pe deplin numai în Împărăția Sa.
3) O chemare la ucenicie prin misiune și începutul bisericii neamurilor.
Evanghelia după Marcu: Iisus ca slujitor și jertfă.
1) Mesia suferind
Hristos, care acționează cu putere și autoritate, este totuși un Mesia suferind, Unul care a venit să slujească și să-și dea viața pentru mulți. El este în mod clar Fiul lui Dumnezeu, care are putere asupra demonilor, vindecă bolnavii și iartă păcatele. Dar El posedă și o umanitate deplină, exprimată prin agonia din Ghețimani și suferința de pe Cruce.
2) Secretul mesianic
Marcu subliniază faptul că Iisus și-a voalat identitatea mesianică, în ciuda predicării și învățăturilor Sale, a minunilor Sale, a autorității Sale asupra duhurilor rele și a iertării păcatelor pe care El a acordat-o. El le-a poruncit demonilor, oamenilor pe care i-a vindecat și chiar ucenicilor să păstreze tăcerea despre mesianitatea Sa, până când El însuși a dezvăluit-o în fața Sinedriului. Iisus nu a vrut să încurajeze ideile politice populare despre Mesia. Chiar dacă Evanghelistul introduce Evanghelia cu Hristos ca Fiu a Lui Dumnezeu, prima mărturisire a Lui ca Dumnezeu de către o ființă umană pe care Marcu o consemnează este mărturia un străin, sutașul, când Iisus moare pe Cruce. În această Evanghelie, Petru îl mărturisește pe Iisus doar ca „Hristos”. Abia după Înviere urmașii Săi Îl recunosc ca Dumnezeu.
3) Ucenicia
Deși cuvântul „ucenic” nu apare niciodată în Marcu, Iisus îi cheamă pe urmașii Săi la un angajament eroic și fără compromisuri. Adevărații ucenici își iau crucile și suferă împreună cu Iisus. El le permite să participe la lucrarea Sa, dacă participă la modul lui de viață.
Evanghelia după Luca: Iisus ca Mesia Universal, biruitor
De aici vine și universalitatea mesajului Evangheliei. Deoarece aceasta este o evanghelie scrisă pentru creștinii de alte neamuri, ea subliniază mai mult decât celelalte Evanghelii provocarea misiunii și evanghelizării. Mântuirea peste descrisă ca „o lumină care aduce revelația, neamurilor” (2:32). La sfârșitul Evangheliei, Domnul Înviat îi îndeamnă pe ucenicii Săi să propovăduiască pocăința și iertarea păcatelor „tuturor neamurilor” (24:47).
Evanghelia după Ioan: Iisus ca Hristos, Fiul etern al lui Dumnezeu, dătătorul de viaţă care a venit în Trup
Evanghelia a fost scrisă „ca să credeți că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, și crezând, să aveți viață în numele Lui” (Ioan 20:31). Îndumnezeirea este o temă proeminentă în teologia lui Ioan. Slava lui Dumnezeu este strălucirea și puterea actelor Sale mântuitoare din istorie. Dar Evanghelia după Ioan nu este strict istorică. Evanghelistul prezintă măreția naturii divine a lui Hristos așa cum a înțeles-o mai pe deplin după Învierea lui Iisus, ajutat de Duhul Sfânt.
Pivoturi apologetice istorice și argumentative găsim în Faptele Apostolilor, de la iudei la neamuri, de la Ierusalim la Roma, via Antiohia Siriei, și în Epistolele Sfântului Apostol Pavel, care fac o apologie a creștinismului față de iudaism (Epistola către Romani, Epistola către Galateni).
Caracterul apologetic al Epistolelor pauline marchează apogeul controversei iudeo-creştine. El se luptă cu tema năucitoare a necredinței evreilor în propriul lor Mesia promis. Aceasta este o chestiune care nu numai că îi provoacă o mare angoasă dar ridică și întrebări despre credincioșia lui Dumnezeu față de poporul evreu.
Cum să vedem aceste evoluții? Care a fost planul lui Dumnezeu pentru evrei și neamuri în această perioadă decisivă a istoriei mântuirii? De ce majoritatea evreilor nu au răspuns sau de ce s-au opus Evangheliei în timp ce neamurile deveneau majoritatea în tânăra Biserică. Scrisoarea Sfântului Apostol Pavel către Romani indică cât de importante erau astfel de întrebări pentru creștini în deceniul al șaselea al secolului I. Concluzia Sfântului Apostol Pavel este: da, El a fost credincios lui Israel și prin ei, Neamurilor.
După „criza iudeo-creştină”, mai precis între anii 70-140, gnosticismul începe să interfereze serios cu Creştinismul. Îmbrăcat în numeroase forme de manifestare, în mare parte sincretiste, acest curent eretic reprezintă cel de al doilea mare pericol cu care se confruntă Biserica la începutul activităţii sale.
Înainte de gnosticism a fost gnoza. Gnoza (gr. gnosis) defineşte „cunoaşterea explicită a adevărurilor revelate”, „ştiinţa religiei” prin sine însăși. În felul acesta, despre gnoză se vorbeşte în Evanghelia de la Luca, precum şi în Epistolele pauline.
Epistolele Sfântului Apostol Pavel au pivot apologetic istoric și argumentativ
Epistolele 1-2 Corinteni: de la popoare naţionaliste păgâne la o singură umanitate salvată; comuniune cu Dumnezeu vs comuniune cu întunericul; suntem creați pentru comuniune cu Dumnezeu și unii cu alții; comuniunea este trăită concret în viața Bisericii, care este trupul lui Hristos și templul Duhului Sfânt, dar comuniunea nu este automată, ci o urmărim – fiind creați pentru a coopera cu Dumnezeu și unii cu alții.
A doua Epistolă către Corinteni presupune o înțelegere din partea cititorului că Biserica este Trupul lui Hristos. O unitate care formează un Trup a tuturor membrilor în toate lucrurile.
Epistolele către Efeseni, Coloseni, Filipeni, 1 Timotei, Tit: de la legământ extern la credinţă interioară şi legământ interior, de la gnostici şi iudei legalişti la creştinism curat, înţelept, sfânt şi practic.
Epistola către Coloseni: a trăi după voia lui Dumnezeu; omul cel vechi și omul cel nou; scopul principal al acestei epistole a fost acela de a combate o formă de gnosticism care avea loc în biserica din Colose; sfântul Apostol Pavel predică încă o dată adevărata Evanghelie colosenilor, subliniind acele aspecte pe care erezia predominantă le-a contestat; erezia colosenilor a fost un amestec de idei locale evreiești (poate eseniene) și idei orientale.
Epistola către Efeseni: mântuirea universală; unitatea prin Hristos în Biserică, Trupul lui Hristos, nu este numai pentru toată omenirea, ci pentru toată creația care afectează veacul acesta și cel viitor; Trupul lui Hristos este centrul și viața tuturor.
Epistola către Evrei: de la Israel la Biserica Universală, de la preoţia lui Aaron la preoţia Hristică (Melchisedehică). Iisus Hristos este superior profeților, îngerilor, lui Moise și Aaron. El oferă o preoție, un sanctuar și o jertfă mai bune, pentru că, închinându-ne Lui, intrăm în rai. Prin urmare, trebuie să ne ținem cu credincioșie de El.
În concluzie, Apologetica Bisericii Primare, prin toate coordonatele ei argumentative, a reuşit să ridice învăţătura creştină de la necesitate la dogmă. Din primele însemnări apologetice se desprind învăţături valoroase cu privire la: fiinţa şi originea religiei, creaţie, revelaţie, întrupare, mântuire, providenţă, Biserică, cunoaşterea lui Dumnezeu Cel în Treime lăudat.
Surse bibliografice
*The Orthodox Study Bible, New Testament and Psalms, New King James Version, Initial Draft Prepared by the Academic Community of St. Athanasius Orthodox Academy, Santa Barbara, California, Thomas Nelson Publishesr Nashville, Tennessee, 1993.
*Apologetica bisericii primare / pr. dr. Ioniţă Apostolache, Editura Mitropolia Olteniei, 2021
*http://www.obinfonet.ro/docs/apo-voxdei/iac-pdf/iac-lect1/lect1-rez.pdf
NOTĂ: Materialul a fost scris de Estera Monica Horlea (foto alăturat) ca parte a lucrării de final de curs a Programului de Apologetică Introductivă, pe care l-a absolvit în octombrie 2022.
