Pe marginea lui Isus în istoria umanității

de Maria Buturugă

Pornind de la trei argumente nescripturale care dovedesc existența lui ‘Isus istoric’, trei tipuri de a merge în căutarea lui ‘Isus istoric’ și trei metode de abordare a discuției despre ‘Isus istoric’, folosind criterii de autenticitate, la care se adaugă oralitatea și diverse surse de informare, se poate folosi contextul istoric al lui ‘Isus istoric’, deodată cu controversele copilăriei lui Isus, cu Evangheliile ca biografii și cu Ioan Botezătorul, călcând pe drumul către Împărăția lui Dumnezeu, cu diferențe neotestamentare de punere în scenă, această primă parte a revelării lui ‘Isus istoric’ putându-se încheia cu o privire spre Iudaismul celui de al doilea Templu și revitalizarea Torei. Călătoria acesta este alcătuită din contribuțiile mele la primele paisprezece lecții despre ‘Isus istoric’, propuse de profesorul Darrel Bock, studenților Institutului Vox Dei, ca prim curs din programul pentru anul I de Apologetică.

Argumente nescripturale

Cunoaștem trei argumente nescripturale care dovedesc existența lui ‘Isus istoric’. Aleg ca prim argument menționarea făcută de Suetonius, despre un anume Crestus, care poate fi ușor confundat de cercetătorul creștin cu Cristos. Dacă Suetonius chiar la Isus s-a referit, dar a ales să scrie Crestus pentru consemnarea numelui, poate fi pentru că pur și simplu a ales să scrie ‘e’ în loc de ‘i’ pentru a păstra pe ‘e’-ul din ‘creștin’ – așa cum de exemplu, în zilele noastre, românii spun și scriu Londra, doar pentru că au preluat citirea și scrierea franțuzească pentru London. Acel Crestus menționat de istoricul roman Suetonius chiar este posibil să fi fost Isus.

Așa cum este posibil să fi fost puse pe seama adepților unuia Isus, căruia i se spunea Cristos, toate răutățile de care era bănuită secta religioasă care se numea creștină – de la faptul că îl urma pe Cristos -, pe vremea despre care ne scrie istoricul roman Tacitus.

Dacă este cât se poate de sigur că despre creștini și despre Isus însuși ne scrie istoricul iudeu Josephus, este și posibil ca textul din Antichități 18:63-64 să fie o inserție târzie făcută tocmai de creștini, chiar dacă la 18:200 citim că undeva Josephus ar fi vorbit despre Isus – paragraf care putea foarte bine să fie, la fel ca anterioarele două, tot inserare târzie creștină. Cu toate că bănuielile de inserare târzie se susțin pe observația că Josephus nu avea cum să declare despre Isus că nu ar fi fost doar om sau că ar fi înviat, dacă nu ar fi crezut acestea – ‘acestea’ fiind exact acele chestiuni pe care evreul Josephus nu avea cum să le creadă. Totuși, consider că Josephus a făcut așa cum eu pot să aleg să spun/scriu că, la un anumit moment, Mercur din Capricornul științelor teoretic aplicate se afla în aspect greu cu personalitatea mea, chiar dacă aceasta era puternic susținută de Jupiterul legăturii cu divinul. Ceea ce tocmai am notat aici este citirea directă a hărții astrale a momentului – cât se poate de exact. Desigur, eu nu cred deloc în influențele aspectelor unghiulare făcute de pozițiile de tranzit ale planetelor cu pozițiile planetelor la momentul nașterii mele – ceea ce nu mă împiedică să le notez totuși, aici, acum… Zic că la fel a făcut Josephus cu informațiile pe care le-a menționat în istoria sa.

Tipuri de a merge în căutarea lui ‘Isus istoric’

Încă mai sunt de actualitate bio-bibliografiile personalităților mai mult sau mai puțin cunoscute – la un moment dat, în istoria epistemologică a omenirii, cineva a inventat acest instrument, iar de atunci îi tot găsim felurite utilizări.

Când europenii au luat contact cu alte civilizații, au început să creadă că viața în general poate fi și altfel, dar mai ales viața spirituală. Tentați de o astfel de perspectivă, unii au întins mâna și au apucat fructul oferit de alte religii, dar mulți au rămas cu mâna goală, adică atei, agnostici…

Eu zic că acesta este momentul în care omul și-a propus să experimenteze viața fără Dumnezeu, sau măcar fără un Dumnezeu explicit. Atunci, l-au privit pe Isus cu alți ochi – de fapt, cu aceeași ochi, dar de dincolo de niște lentile ciudat colorate. Care a fost efectul cedării în fața tentației?!? Unii au căzut, împiedicându-se de întrebarea ‘a existat Isus istoric?’.

Să zicem că întrebarea s-a formulat în mod sistematic cu doar vreo câteva decenii înainte de Revoluția franceză. Avem și un nume: Ray Morris. El este cel care a inițiat formularea ideii că textul biblic a fost încărcat cu dogme apărute târziu, din reflecția Bisericii primare, astfel încât ‘Isus istoric’ nu ar fi Cristosul credinței din Evanghelii și nici evenimentele nu au prea fost prezentate așa cum au fost ele de fapt. Și s-a pornit într-o căutare a lui ‘Isus istoric’, cu evitarea pasajelor neclare sau cu diferențe evidente între Evangheliile sinoptice, dar și cu evitarea miraculosului, care trebuia înlăturat cu orice chip.

Observând că se conturează o falie care se adâncește tot mai mult între ‘Isus istoric’ și Cristosul credinței din Evanghelii, întrucât studiile teologilor urmăreau să ajungă/revină la ‘Isus istoric’, chiar dacă diferențele se dovedeau tot mai mari cu cât studiul era mai mult aprofundat, Lessing și-a propus să ridice punți pe această falie, folosind o ‘cusătură’: Cristosul credinței este cel despre care citim direct în Biblie, în timp ce, pentru ‘Isus istoric’, e necesar să facem raționamente istorice, adică să verificăm cumva dacă Isus chiar a spus sau a făcut ceea ce citim în Biblie.

În mod asemănător, David Strasse introduce conceptul de ‘mit’ în discuția despre Isus: nu ar fi vorba dacă s-a întâmplat sau nu, ci de a ne da seama de motivul pentru care aflăm ceea ce aflăm, ce s-a scris… Desigur, nu se ‘mit’-izează persoana lui Isus, ci se intenționează folosirea conceptului de mit, ca modalitate de a vorbi despre anumite aspecte din viața lui Isus, care presupun exagerări, adaptări… Miracol nu ar fi miracolul în sine, ci provocarea unei anume atitudini creștine. Totuși, explicațiile mitice se dovedesc a fi cam prea raționale.

Cu începutul secolului al XX-lea, începea o altfel de căutare a lui ‘Isus istoric’, și anume cu Albert Schweitzer, care face o radiografie a acestei căutări de până la el, chiar cu titlul „Căutarea lui Isus istoric”. El observă că s-ar fi ajuns astfel la tot felul de ‘Isuși’, ceea ce îl convinge că nu se poate ca acesta să fie un mod bun de a-l studia pe ‘Isus istoric’, dacă sunt atât de diferite imaginile despre Isus care au fost construite, prin această metodă, concluzionând că ar putea fi inutilă o astfel de căutare.

Așa că se stopează acest tip de căutare, iar perioada 1901-1953 va fi lipsită de căutarea lui ‘Isus istoric’, într-un mod organizat, în jurul unei metode general acceptate. Se ajunge astfel la un accentuat scepticism față de ideea ajungerii la ‘Isus istoric’, și nu doar de a face studii pertinente despre El. Bultman chiar notează, într-o lucrare despre teologia Noului Testament, constatarea că nu se poate spune chiar nimic despre ‘Isus istoric’.

În 1953, un student al lui Bultman, Ernst Käsemann, observă că ideea scepticismului de a nu se putea deloc ajunge la ‘Isus istoric’ este prea sceptică, și sugerează o modalitate de a îndepărta straturile adăugate de Biserica primară, în special orientarea teologică elenistică suprapusă peste rădăcinile iudaice ale lui Isus, pentru a se ajunge la miezul original al Scripturii. Problema părea în curs de rezolvare, pornindu-se de la premisa că primii creștini au fost evrei cu anume reticență față de cultura elenistică, iar trăsăturile elenistice ar fi apărut mai târziu, când Creștinismul a ajuns dincolo de Israel și a atras păgâni. Doar că au apărut dovezile de la Qumran și manuscrisele de la Marea Moartă, care dovedesc că și comunitatea evreiască separatistă preluase deja elemente elenistice, dovedindu-se astfel că nu prea există modalități de a despărți între cele două, adică nu se poate decanta un strat evreiesc original. Martin Hengel va scrie despre influența culturii elenistice asupra culturii iudaice, ca fiind începută în secolul II înainte de Cristos, de prin epoca macabeilor.

Un al treilea tip de căutare fusese deja abordat și evoluase în paralel. Se pornește în căutarea lui ‘Isus istoric’ de la rădăcinile sale evreiești, un Isus în mediul său iudaic – adică cu referire la Iudaismul celui de al doilea Templu. Teologii germani au comparat Noul Testament cu gândirea rabinică, prin 1920, Gooding, dar și englezii T.W. Manson și W.D. Davies, spre anii 1960, apoi Martin Hangul, canadianul Ben Meier, E.P. Sanders. Un Isus înrădăcinat în trecutul său dă sens a ceea ce este cu totul în afara acestui trecut.

Dacă primul tip de căutare a lui ‘Isus istoric’ este unul de tip sceptic, Bultman ajungând să spună că, prin acest tip de căutare, ajungem la a nu ști literalmente aproape nimic, cel de al doilea tip de căutare este conservator, în sensul că putem ști unele lucruri despre Isus, mai ales despre învățătura lui, în timp ce căutarea de al treilea tip ne permite să putem ști aspecte diverse despre ‘Isus istoric’: învățătura, activitatea și ce sens se poate da acestor informații, pornind de la trecutul său.

Metode de abordare a discuției despre ‘Isus istoric’

În primul rând, un naturalism aproape pur consideră că nu există transcendentalii, intrând astfel în coliziune cu ceea ce pare să propună textul biblic. Decretând că nu există miracole, naturalismul pare să susțină teza că, dacă Dumnezeu nu este actorul principal – așa cum pretind credincioșii -, înseamnă că Dumnezeu nu există. Teza este falsă, desigur, începând chiar cu ipotezele. De fapt, miracolele chiar nu se întâmplă, iar ceea ce se întâmplă când percepem miracolul este că aplicăm limitarea noastră asupra înțelegerii fenomenelor care determină ceea ce numim miracol.

Cât despre ilustrarea acestei înțelegeri pentru cum „cineva care vine spre Biblie cu o viziune naturalistă asupra lumii nu are nicio categorie pentru nașterea din fecioară”, eu aș zice să ne mai gândim un pic și să identificăm alte ilustrări mai sugestive de modalități de a contesta revendicarea divinității lui Isus (în vremurile noastre, o fecioară poate fi inseminată artificial și poate naște prin cezariană, astfel încât să rămână fecioară).

În al doilea rând, un teism critic se bazează pe abordarea filosofică de tipul realismului critic, conform căreia există o lume reală, pe care sunt capabil să o investighez, există lucruri exterioare mie, care sunt acolo pentru a le percepe – adică lumea este o lume reală. La acestea, adăugăm realismul critic teist, adică lumea transcendentală există și face parte din realitatea pe care suntem forțați să o descriem.

Aspectul critic implică faptul că putem interpreta greșit, fiind nevoie de discernământ nu doar în ceea ce privește modul în care văd lucrurile, dar și în cum le evaluez, din sursele pe care sunt constrâns să le manevrez, la care se adaugă și modul în care sursele se raportează unele la altele, precum și tipurile de diferențe pe care le vedem între evenimente.

Aceasta viziune nu exclude că există un Dumnezeu, pentru a evalua că există divinitate, pentru a vorbi despre faptul că există o lume spirituală care include forțele binelui și forțele răului, dar ne conștientizează de modul în care se face interpretarea și de obstacolele care sunt implicate în interpretare.

În al treilea rând, un naturalism metodologic este viziunea preferată de mulți istorici, teologi, filosofi… Se acceptă faptul că istoria are limitele sale, existând aspecte pe care este incapabilă să le evalueze, de exemplu: istoria este incapabilă să emită judecăți despre divinitate. Fapte precum mormântul gol, mărturiile ucenicilor despre apariții și alte asemenea, aceste fapte pot fi consemnate istoric, dar istoria nu poate dovedi că în acestea este implicat Dumnezeu. În momentul în care invoc pe Dumnezeu, invoc teologia, iar teologia este un alt mod de a vorbi despre realitate; istoria ocupându-se doar de agenții umani.

Tot ce poate face un naturalist metodologic relativ la un ‘Isus istoric’ este să consemneze că s-a întâmplat ceva neobișnuit, că discipolii cred că așa s-a întâmplat, că ceva a declanșat mișcarea creștină… Este acesta un ‘compromis metodologic’, deficitar, din moment ce s-a oprit în fața adevăratelor întrebări. Chiar nu e suficient să spun: nu pot dovedi învierea din punct de vedere istoric, dar cred că a avut loc.

Aceste trei modele de abordare a discuției despre ‘Isus istoric’ necesită stabilirea unor criterii de evaluare. Se emite un verdict doar dacă nu există nicio îndoială rezonabilă – acesta este un standard ridicat, o ștachetă înaltă. Standardul dat de preponderența probelor se bazează pe probabilitate și este diferit de standardul fără îndoială rezonabilă, fiind o ștachetă mai joasă. Criteriul de autenticitate este un alt mod de a stabili o ștachetă înaltă. Dacă depășesc ștacheta, arăt că există motive întemeiate pentru a crede că s-a întâmplat; dacă nu ating ștacheta, nu pot să spun că nu s-a întâmplat, ci pot să spun doar că nu pot demonstra sau stabili dacă s-a întâmplat.

Criterii de autenticitate

Criteriile de autenticitate formulate pentru studiul asupra lui ‘Isus istoric’ pot fi contestate, ca metode, nefiind perfecte, dar și pentru că o coordonată esențială pe care evoluează gândirea contemporană ține de probabilitate. În acest fel, criteriile de autenticitate se pot dovedi viabile în măsura în care rezultatul aplicării lor este considerat viabil. Criteriile de autenticitate au apărut în procesul unui anumit tip de critică a Noului Testament, și anume critica formei. Aceasta se referă la forma pe care o ia o parte dintr-o poveste. Uneori trebuie luat în calcul faptul că oamenii nu conștientizau că un fragment face parte dintr-o narațiune mai mare, sau poate că nu le păsa de asta. Iar dacă unii contestă că fragmentele au circulat independent, o fac dintr-o perspectivă greșită chiar a propriei și actualei lor vieți – ca să se edifice, e suficient să își răsfoiască albumul de fotografii, observând cum ei înșiși au avut tendința firească să păstreze imagini disparate cărora cu greu le mai pot atribui etichete…

Cele două criterii principale sunt atestarea multiplă și disimilaritatea.

Atestarea multiplă are două versiuni de aplicare. Fie se caută surse independente care atestă același aspect, prin surse independente înțelegând exact surse care nu se puteau inspira una de la alta, fie se consideră surse independente și acele surse care conțin elemente clar distincte, atribuite aceleiași povești.

Și disimilaritatea are două versiuni: simplă sau dublă. Un aspect diferit de impresiile legate de Iudaismul celui de al doilea Templu, dar și diferit de impresiile Bisericii primare, acest aspect poate spune adevărul. Criteriul este contestat pentru că sunt prea puține aspecte cărora să li se aplice – desigur, când funcționează, susține cu exactitate aspectul vizat.

Un alt criteriu important este coerența. Se consideră că, ceea ce trece de criteriul de atestare multiplă și de criteriul de disimilaritate chiar este autentic. Acest criteriu are dezavantajul că poate fi prea subiectiv.

Alte criterii sunt: caracterul jenant, ambiguitatea inerentă și criteriul raportării.

Caracterul jenant se referă la ceva ce Biserica primară nu ar fi spus, dacă nu ar fi fost chiar adevărat și necesar de spus: botezarea lui Isus, alegerea lui Iuda ca apostol, femeile la mormântul gol…

Ambiguitatea inerentă se referă la cazul când un aspect nu este prezentat clar, așa cum ar fi făcut Biserica primară, și atunci, acest aspect poate fi adevărat. Exemplu: relația dintre Isus și Dumnezeu.

Un criteriu al raportării este relativ la respingerea și condamnarea lui Isus – un eveniment sigur, atestat.

Se mai poate adăuga criteriul urmelor aramaice. Textele cu urme aramaice (cuvinte, expresii sau modulări lingvistice) aparțin perioadei timpurii a Bisericii primare. Exemplu: expresia „Fiul Omului”, în orice context neotestamentar se găsește.

În plus, avem ‘sarcina probei’, un instrument cu dublă aplicare: pentru un conservator, o zicere/faptă este autentică atât timp cât nu este dovedită ca nefiind autentică, în timp ce, pentru un non-conservator, o zicere/faptă nu este autentică atât timp cât nu este dovedită ca fiind autentică.

A fost o dată… oralitatea

Alături de criteriile specifice prin care stabilim caracterul unor evenimente, punem în discuție contextul istoric din fundalul evenimentelor. În mod specific, urmărim cum se potrivește ceea ce a făcut Isus, în timpul istoric al omenirii din vremea întrupării sale. Ceea ce a spus și făcut Isus a putut fi transmis prin intermediul căilor de transmisie specifice acelui timp, adică folosind instrumentele unei culturi a oralității, prin intermediul memorizării. Desigur că nici martorii oculari nu înțeleg exact, perfect și complet – ceea ce cunoaștem noi din experiența personală chiar –, nici măcar când suntem direct implicați în evenimente și direct marcați sentimental.

A fost abordată problema memoriei comunitare, a tradiției orale și a martorilor oculari. Se poate să fi fost jumătate de secol între momentul participării la evenimente și momentul înregistrării amintirilor. În acest timp, poveștile au evoluat, în mod evident – povestea nu mai era cea de la început, chiar dacă s-ar fi intenționat păstrarea cât mai exact a firului evenimentelor și a momentelor care le-au ilustrat.

Așa încât, tranziția de la evenimentele vieții lui Isus, la textele scrise ale Evangheliilor, s-a făcut pornind de la martorii oculari, bazat pe spiritul lor de observație și pe capacitățile lor mnemotehnice, la care se adaugă experiența pauliană. Paul a trimis scrisori unor tinere comunități de creștini, după convertirea sa, intervenită într-un moment în care știa suficient încât să îi poată identifica pe creștini (pentru a-i prigonii, la început), dar și suficient încât să își înțeleagă chemarea – prima cristologie a fost structurată de un evreu (Saul), chiar dacă definitivată de un creștin (Paul). Biserica primară chiar este rodul viziunii cristologice pauline, Paul fiind cel care a venit cu răspunsuri și clarificări la întrebări pe care nimeni nu le avusese înainte de moartea și învierea Domnului.

Cât despre dorința Bisericii primare de a-L defini cumva istoricește pe Isus, eu consider că nu a existat. Și mă gândesc la experiența mea personală (care mi se pare că este a oricăruia dintre noi): eu îmi pot descrie părinții așa cum îi știu ca părinți, dar chiar nu știu nimic în mod obiectiv despre viața lor de dinainte de a fi părinții mei (așa cum nici voi nu știți exact ce experiențe sau aventuri au avut părinții voștri înainte de a se cunoaște – și chiar dacă ați aflat ceva, a fost doar accidental). De ce ar fi vrut creștinii din Biserica primară să disece viața lui Isus până la amănunte care oricum nu le aduceau nimic în plus față de ce trăiseră alături de el?!?

La un moment dat, dându-și seama că au ajuns să fie tot mai puțini cei care puteau da mărturie directă despre Isus, au înțeles că au nevoie de altfel de mărturii decât ‘oraliste’. Și au început să scrie, nu doar pentru a răspunde unor întrebări punctuale, dar mai ales pentru a transmite cumva ceea ce trăiseră primii creștini. Putem spune cu toată încrederea, deodată cu profesorul Darrel Bock: „Evangheliile pe care le citim sunt reziduul unei culturi orale care se străduiește astfel să își păstreze mărturia”.

Și au fost trei oralități

Între o metodă de abordare formală și controlată, și o metodă de abordare formală necontrolată, există o cale de mijloc, a Evangheliilor, care sunt compilații după o metodă informală (nu sunt purtători de cuvânt desemnați care să spună povestea, așa încât oricine poate să o spună), dar și controlată (există o supraveghere a poveștii, povestitorul este corectat cumva). Astfel, tradiția este controlată, chiar dacă distribuirea ei este informală. Materialul trece de la o comunitate la alta, cu o oarecare supraveghere apostolică. Astfel trece povestea de la oralitate la text evanghelic: o aceeași poveste (povestită cu consecvență), în care detaliile diferă (este spusă cu variații).

Avem de exemplu convertirea lui Paul, povestită chiar de el, de trei ori (Fapte 9;22;26), iar poveștile diferă pentru că repovestirea în cultura antică așa funcționa, prin introducere de idei noi, pentru a dezvolta ideea de bază, aplicând-o la un alt spațiu cultural. La fel, convertirea lui Corneliu (Fapte 9-10;15), convertirea centurionului (Matei 8; Luca 7), liniștirea furtunii (Marcu; Matei). Ceea ce au în comun aceste fragmente neotestamentare este impactul evenimentelor respective asupra primilor creștini.

Aceste tehnici repovestitoare conduc la o mai bună apreciere asupra unui anumit eveniment, fiind necesare mai multe puncte de vedere și perspective, precum și momente ulterioare care să permită un nou mod de reflectare asupra evenimentului respectiv.

Și aici putem spune cu toată încrederea, deodată cu profesorul Darrel Bock: „nu înseamnă că relatarea mai puțin precisă nu este totuși exactă în ceea ce privește intenția de comunicare”.

Avem surse, dar să vedem cum ne raportăm la ele

Două sunt sursele textuale neotestamentare principale: Evanghelia după Marcu și sursa Q (Quelle – sursă contestă, dar probabilă, din care s-au inspirat Matei și Luca, fără să se fi inspirat unul de la altul). La acestea se adaugă câteva alte materiale: ceea ce este unic la Matei, ceea ce este unic la Luca, ceea ce este unic la Ioan; dar și fragmente de prin epistole sau Fapte, care conțin aluzii la evenimente din Evanghelii. Se mai adaugă și unele texte apocrife, precum Evanghelia după Toma.

Un criteriu de autenticitate a pasajelor neotestamentare ar putea fi folosirea citatelor profetice veterotestamentare, folosire considerată specifică primilor creștini. Dar sunt și unii care o contestă, bazat pe observația lui Ioan că ucenicii și-au dat seama de unele lucruri abia după Înviere.

Eu zic că și aceasta poate fi construcție ulterioară, cu scopul de a se delimita creștinii evrei de creștinii păgâni – de unde se vede că de la început au fost disensiuni între creștini, unii simțindu-se ‘mai creștini’ decât alții.

În ceea ce privește o eventuală contradicție între Isus descris pe cruce de Marcu (spunând Psalmul 22) și Isus descris pe cruce de Luca (spunând Psalmul 31), sau o eventuală armonizarea a textelor, pe baza observației că unele lucruri nu sunt spuse, dar sunt sugerate de Marcu, sau că altele sunt într-altă parte inserate de Luca, eu zic că nu, Isus nu a trecut „prin toată gama de emoții”… Isus este același, doar cei care îl aud, aud diferit, când nu este El cel care le spune diferit.

Da, diferența nu înseamnă neapărat contradicție, ci poate să însemne pur și simplu diferență, iar natura diferențelor între relatări poate fi firească – nu este necesar să artificializăm… Și da, Isus se prezintă mesianic, în centrul promisiunilor lui Dumnezeu, pentru că doar astfel se înțelege bine mesajul evanghelic – profeți sunt mulți, dar Mesia are un rol unic. Tocmai de aceea spun că Isus este același pe cruce, doar cei care îl aud, aud diferit, sau chiar El li se adresează diferit.

Ca să fie clar ce vreau să spun, exemplific cu o trăire cât se poate de umană, pe care Isus cu siguranță și-a însușit-o, și am să povestesc despre ultimele discuții cu vărul meu preot ortodox, într-un salon de ATI (Anestezie și Terapie Intensivă), când soția și fiica lui au hotărât că nu îi vor spune că medicii nu mai pot face nimic pentru el. Eu aș fi vrut să i se spună, dar am zis că voi face cum hotărăște fiica lui. Am trecut aproape în fiecare zi pe la el. Mi-am dat ușor seama că știe că viața aceasta i se încheie curând, chiar dacă nu voia să vorbească despre asta. Voia, în schimb, să vorbească cu mine despre papa Francisc, iar eu am scos idei din audiențele generale de miercuri, și vorbea calm și senin pe aceste idei… Când soția lui trecea prin salon (avea nevoie să iasă des din salon, pentru că nu se putea abține să nu plângă și nu voia să o vadă plângând), vorbea cu ea, dar eu nici nu mai știu ce… Dacă ar fi să descriu ultimele lui zile, ceea ce aș spune ar fi cam ca în Evanghelia după Luca. Dar sunt sigură că soția lui ar descrie ultimele lui zile cam ca în Evanghelia după Marcu – și eu nu aș putea să spun de fapt nimic din ceea ce au vorbit ei în salon, chiar dacă eram acolo… Eu am auzit doar „Psalmul 31”, iar mulți din preajma lui au rămas cu „Psalmul 22” – ultima liturghie pe care a celebrat-o a fost în ziua de Rusalii, toți sătenii știau și plângeau… Doar părintele nu știa sau nu le arăta că știe, ca nu cumva să le fie lor și mai greu… A doua zi a ajuns pentru ultima dată la spital. Părintele Ionel nu a fost Isus pe cruce, dar Isus pe cruce a fost exact așa, uman, până la capăt.

Cât despre Psalmul 22 spus de Isus pe cruce, eu înțeleg astfel mesajul: Isus ne atrage atenția asupra acestui psalm, spunându-ne primul verset, cre nu este vreun strigăt de deznădejde, ci este un sfat pentru cei care au nevoie de el, de El…

Contextul istoric al lui ‘Isus istoric’

Pentru a ne apleca asupra imaginii unui ‘Isus istoric’, este firesc să începem de la cunoașterea unor serii de evenimente istorice din preajma lui Isus din istorie. Suntem, desigur, înainte de alcătuirea canonului neotestamentar (înainte de alcătuirea textelor, chiar), dar și în perioada de stabilire a canonului veterotestamentar. Textul sigur la care se raportau toți evreii este Pentateuhul. De încredere printre evrei mai erau cărțile istorice: Iosua, Judecători, și câte două Samuel, Regi și Cronici. Mai contau Psalmii, profeții mari (Isaia, Ieremia, Ezechiel), chiar și cei 12 profeți mici. Controversate erau Cântarea cântărilor, Estera și Rut. Daniel era în curs de apariție.

Evreii din timpul lui Isus erau împărțiți pe patru grupuri: farisei, saducei, esenieni și zeloți. Un moment îndepărtat al acestei fragmentări social-religioase îl constituie vremea lui Alexandru cel Mare, care a cucerit aproape toată lumea cunoscută în secolul III înainte de Cristos, până în Africa și India. De la el provine elenizarea, el impunând cultura greacă în teritoriile cucerite. S-a ajuns astfel ca uniunea politico-culturală dintre lumea grecească și lumea romană să nu fie bine văzută de evreii din vremea lui Isus. Saduceii, mai marii comunității, au colaborat cu romanii, cooptând elenismul, chiar dacă păstrându-se aproape de unele precepte din Lege, în special Pentateuhul. Fariseii au cooperat cu romanii din necesitate, acceptând că sunt sub dominație romană și că trebuie să se pună bine cu dominatorii. Esenienii s-au retras în deșert, așteptând ca Dumnezeu să vină în ajutorul celor credincioși, prin distrugerea puterii romane. Zeloții luptau deschis, dar fără sorți de izbândă, să înlăture dominația romană.

Textele evanghelice urmau să consemneze problemele cu care se confruntau evreii, fiecare în grupul său: un singur Dumnezeu versus multitudine de zei, circumcizia, spălările rituale, dieta… – toate acestea dovedeau evlavia față de Dumnezeu. Contează și specificul geografic al Galileei, pare-se că mai mult iudaizată decât elenizată, care era diferită de Iudeea, dar destul de pioasă și preocupată de practicile culturale iudaice. La finalul epocii macabeilor, după o dispută internă, s-a cerut ajutorul Romei, iar romanii au venit, dar nu au mai plecat. Era în 63 înainte de Cristos când a fost ocupat Ierusalimul, momentul din care evreii urmau să plătească taxe romanilor.

Situația a fost descifrată ușor teologic: erau sub conducere străină pentru că greșiseră înaintea lui Dumnezeu și erau în neascultare față de Legământ – astfel se înțelegea pedeapsa lui Dumnezeu față de comunitate. Ca să se rezolve situația, trebuia rezolvată infidelitatea față de Legământ, redevenind credincioși Legământului, ținând prescripțiile, practicile… Simon Macabeul se făcuse rege și mare preot – aceasta este ceea ce contestau esenienii saduceilor și fariseilor.

Având în vedere toate acestea, putem înțelege mai bine evenimentele descrise în Evanghelii, putem înțelege pe ‘Isus istoric’: ce a făcut și a spus, începând de la Botezul propovăduit de Ioan, urmărind ce a spus Isus, nu doar prin ce a trecut în copilărie. Copilăria lui Isus poate fi abordată cu scepticism. Faptul că se pornește de la supranaturalul nașterii din fecioară, nepotrivirile istorice ale recensământului, posibila naștere la Nazaret… Așezându-l pe Isus în timpul său istoric, sunt lămurite multe neclarități.

Controversele copilăriei lui Isus

Putem înțelege mai bine evenimentele descrise în Evanghelii, dar controverse ridică multe dintre evenimentele puse la începutul Evangheliilor, precum: nașterea din fecioară sau ‘nașterea din fecioară’, (ne)participarea la recensământ, Ioan Botezătorul în istoria lui Isus.

Despre nașterea din fecioară, au scris Matei și Luca. S-a spus că ideea ar fi fost importată de prin alte religii, prin imitare a unor spuse despre alte zeități sau despre figuri importante din alte culturi. Desigur că nu se potrivesc toate aspectele cristologice cu vreunul dintre cei despre care se spune că îi imită, dar cine spune că poveștile despre Isus ar fi imitat identic vreo altă poveste? Ar fi suficient să le compileze, ca să fie plagiat. Nașterea din fecioară este o declarație neobișnuită la începutul poveștii lui Isus. Eu zic că nașterea din fecioară este o imagine care are prea puțin a face cu fecioria biologică a Mariei, cât cu paternitatea lui Iosif, așa cum noi, prin Isus, suntem fii adoptivi ai lui Dumnezeu Tatăl. Pentru credința creștinului, nu prea contează dacă Maria este sau nu fecioară în mod biologic – s-ar putea să fie vorba de fapt despre fecioria spirituală a Mariei… Ceea ce edifică credința creștinului este relația dintre Iosif și Isus – relație între tată adoptiv și fiu adoptat -, ca o oglindă în care creștinul să se vadă pe sine fiu adoptiv al Tatălui, prin relația fraternă cu Isus, Fiul lui Dumnezeu.

Despre participarea sau neparticiparea la recensământ, evenimentele istorice sunt, dar sunt și contradicții. Recensământul a fost în timpul lui Quirinus, guvernator al Siriei, când Augustus a cerut un recensământ în tot Imperiul Roman, pentru a controla cum se adună taxele. Poveștile evanghelice spun că Isus s-a născut în perioada recensământului, spun despre plecarea familiei din Betleem spre Egipt și întoarcerea la Nazaret. Aceste evenimente și aceste povești par să nu se prea sincronizeze, o fac cumva haotic sau cel puțin ilogic. Observația profesorului Darrel Bock că „putem contesta Evangheliile, dar, făcând asta, ne pierdem capacitatea de a evalua ce se întâmplă cu adevărat” este chiar foarte bună!

În istoria lui Isus apare Ioan Botezătorul

Botezul lui Ioan este atestat în mai multe surse (Evanghelii și Josephus), iar Biserica primară nu avea de ce să îl inventeze, ca să inventeze o situație jenantă ca aceea în care Isus ar fi trebuit să primească un botez spre iertarea păcatelor – ceea ce ar fi făcut și mai dificilă justificarea divinității lui Isus.

Ioan Botezătorul este contestat chiar din ‘interior’, din menționarea evanghelică a unor ucenici ai lui, care nu l-ar fi urmat pe Isus – oare nu l-ar fi urmat dacă tot își începuse Isus activitatea?!? Dar Paul sugerează că acei adepți ai lui Ioan erau dintre cei care aveau în grijă comunități de evrei din afara Israelului, așa încât nu erau la curent cu evenimentele.

Este și un moment în care Ioan, aflat în închisoare, își trimite ucenicii la Isus să îl întrebe dacă el este cel pe care îl așteptau. Zic că Ioan i-a trimis pe ucenicii săi să pună întrebarea tocmai pentru ca să afle ei, ucenicii, direct de la Isus, răspunsul, pentru ei, nu pentru Ioan. Este aici o dovadă de pedagogie ioanic-baptistă, nicidecum îndoială – așa cum profesorul de matematică dă elevilor probleme de rezolvat ca ei să înțeleagă și să învețe, nu pentru că nu ar ști profesorul să le rezolve.

Biografiile evanghelii

Imaginea pe care ne-o putem construi despre Isus are o structură tridimensională: liniile de continuitate cu trecutul sunt coplanare, și amalgamate cu discontinuitățile tradițiilor omenești, iar perpendicularitățile vieții Sale ne ridică din acest plan, spre toate celelalte, până la cer și dincolo de El…

Din punct de vedere literar, Evangheliile sunt variante de biografie antică grecească, subliniind două aspecte despre cel biografiat: contează ceea ce spune și, în egală măsură, contează ceea ce face. Astfel, aflând despre ceea ce spune și face, putem învăța cum să trăim conform cu acest exemplu.

Ceea ce aflăm din Evanghelii despre Isus este exact ceea ce află un posibil angajator din CV-ul meu. Felul în care ne alcătuim, noi, astăzi, CV-urile, exact așa este. Pentru un domeniu matematic, voi nota experiența pe care o am în domeniul matematic, în timp ce, pentru un domeniu biblioteconomic, voi nota experiența pe care o am în domeniul biblioteconomic… Fără să menționez amănunte de familie sau vreo descriere fizică, desigur. În plus, dacă aveam nevoie să știm exact anumite amănunte, sunt sigură că Isus însuși ni le-ar fi scris.

Observația „dacă o persoană antică ar fi citit Evanghelia, ar fi avut repere în modul în care a fost spusă – ei erau familiarizați cu modul în care scriau anticii” o consider contestabilă din două puncte de vedere. În primul rând, anticii nu citeau, iar cei care scriau erau sclavii scribi. Sigur că mai erau și excepții, însă doar pentru a confirma regula. În al doilea rând, consider că se intră pe un teren ‘minat’ cu astfel de sugestii, întrucât creștinii subliniază adesea că textul ne spune fiecăruia câte ceva, indiferent de timpul istoric al fiecăruia – idee preluată de la evrei, desigur -, așa că nu merită subliniată ideea că anticii înțelegeau cum e cu biografia antică, în timp ce pentru noi genul acesta literar ar fi ceva dezorientant.

Faptul că pentru lumea antică era important ca lucrurile să aibă ‘rădăcini’, în timp ce pentru noi ar conta doar noul, nici acest fapt nu mi se pare a fi bun-caracterizator pentru societatea actuală – ne putem gândi, de exemplu cum se fac numirile în diferite funcții în zilele noastre, adică tot persoane de prin familie sau de printre cunoscuți…

Nici despre „Creștinismul era ceva nou și lupta pentru legitimare” nu aș zice că e tocmai așa. Creștinii au fost văzuți ca sectă evreiască, iar apoi ei nu au mai vrut să fie văzuți astfel. Așa încât au avut de luptat cu impresia de noutate cu care singuri s-au acoperit la un moment dat, și atunci au început să își caute participări la niște promisiuni mai vechi.

În Evanghelii, caracterul lui Isus este bine pus în valoare și conform personajelor veterotestamentare, adică pe linia Iudaismului clasic. Astfel, Isus primește și trăsături greco-romane, și trăsături iudaice – evident, pentru că Biserica primară s-a alcătuit deopotrivă din evrei și neamuri. Cele patru Evanghelii spun povestea lui Isus în moduri ușor diferite, reflectând alegerile făcute de evangheliști: de la pământ la cer, Evangheliile sinoptice, sau de la cer la pământ, Evanghelia după Ioan.

Primele trei încep cu categorii obișnuite: nașterea într-o familie, Ioan Botezătorul îl anunță… La Matei (prin ochii lui Iosif) și Luca (prin ochii Mariei) avem un cadru familial, dar cu naștere din fecioară – indicând ceva neobișnuit.

Nu pot să nu mă întreb, totuși, acest ‘neobișnuit’ este pentru cine?!? Grecii și romanii aveau ceva asemănător în mitologiile lor, Asia are cu siguranță, egiptenii la fel, poate că și alte triburi africane…

Revenind la Evanghelii, se spune că Biserica a ales inițial varianta lui Ioan și trebuie acum să recupereze capacitatea de a spune povestea ‘de la pământ în sus’ – acesta fiind modul în care Isus i-a impresionat pe discipoli. Ceea ce ne poate privi direct este capacitatea de a privi din punctul de vedere al ucenicilor care ne spun povestea. Ei au experimentat impactul amintirilor despre Isus. Vom ajunge să observăm că diferențele dintre ‘Isus istoric’ și Cristosul credinței ar putea să nu fie atât de mari.

Împreună cu Ioan Botezătorul

După ce am stabilit argumentele pentru faptul istoric de a fi fost botezat Isus de către Ioan, urmează să aprofundăm semnificația acestui eveniment. Putem întâlni diverse obiecții: cine cu cine a vorbit și ce/cine cui s-a arătat, sau cine ce (nu) a spus.

„Tu ești fiul meu preaiubit în care îmi găsesc plăcerea” combină imaginea slujitorului suferind din Isaia 42 cu Psalmul 2:7. Apelul la textele veterotestamentare poate să fie argument în favoarea autenticității evenimentului, dar poate fi și semn al intruziunii Bisericii primare/timpurii, în loc să fie fragment al evenimentului, întrucât pare să se aducă prea devreme în viața și activitatea lui Isus, combinația dintre tema regalității și tema slujitorului suferind.

Interpretarea naturalistă, considerând că Dumnezeu nu există, pretinde că, și dacă ar exista, nu se poate considera fapt istoric arătarea/vorbirea lui Dumnezeu. Astfel, contestatarii au motive să susțină că evenimentul nu este un eveniment istoric, ci este doar o completare a faptului istoric, cu reflecții ulterioare. Dar, pentru cel care se poziționează teologic-critic, este posibil ca Dumnezeu să se reveleze, să fie prezent și să vorbească.

O altă obiecție ar fi că evenimentul are o specificitate prea personală. Sunt exprimări artistice ale acestui botez care arată că ar fi fost eveniment public uriaș. Totuși, textul din Marcu pare să ne spună că vocea i-a vorbit lui Isus, în timp ce, cam la fel de ‘restrâns’, Evanghelia lui Ioan îl arată pe Ioan Botezătorul ca martor, spunând că porumbelul se așează deasupra lui Isus, chiar dacă altcineva nu pare să fi văzut Duhul sau să audă vocea divină. Așa că experiența pare să fie o experiență privată, transmisă fie de Ioan, fie de Isus, Bisericii primare.

Părerea mea este că, prin a face din botezarea lui Isus un eveniment privat, suntem privați exact de sensul profund al evenimentului: Isus nu avea vreo nevoie personală să fie botezat de Ioan, așa încât evenimentul are loc doar și numai pentru a se arăta într-un anume fel în fața comunității. Textele biblice au ambiguități în acest sens pentru că, evident, nu toți cei care au participat direct la eveniment au și înțeles (imediat sau vreodată) la ce au participat.

Vocea care se aude se încadrează în scenariul chemărilor profetice veterotestamentare, ca marcând momentul începerii activității publice a lui Isus. Chiar și această observație, justă, susține ideea că a existat un public pentru care să fie făcut astfel, evident, începutul activității publice a lui Isus – neputând să susținem creștinește că Isus avea nevoie să primească voie de la Tatăl ca să acționeze.

Desigur, Ioan funcționează ca un profet, chemând poporul la o convertire necesară, din moment ce străinii stăpâneau peste poporul evreu, iar această stăpânire este interpretată iudaic prin depărtarea poporului de la legământul cu Dumnezeu. Și Ioan, și Isus, combină cuvântul cu fapta. Ioan cere oamenilor să se pocăiască, să se boteze și să trăiască apoi purificați și demni de această purificare – nu doar ascultători, ci și împlinitori ai cuvântului. Astfel anunță Ioan sosirea momentului de împlinire al planului escatologic al lui Dumnezeu.

Botezul are la bază spălarea rituală pentru purificare, spălare pe care o propune unică și definitivă spiritual, apoi extinzându-se spălarea aceasta la botezul de prozelit, pentru cel care, venit dintre neamurile păgâne, se va converti, intrând în legământul cu Dumnezeu. Astfel, prozeliții s-ar arăta pregătiți să participe la dreptatea pe care Dumnezeu o aduce și pentru ei, ca și pentru poporul ales.

Isus vine, în plus, ca răscumpărător – o idee nouă pentru Iudaism. Când Isus acceptă botezul din partea lui Ioan, arată că acceptă și mesajul lui Ioan și aprobă teologia lui Ioan. La Matei, Ioan este ezitant – un detaliu ce nu poate fi coroborat. Astfel, Isus se identifică cu mesajul lui Ioan, stabilindu-și identitatea în programul divin. Se poate privi Isus doar ca figură profetică, fără dimensiunea apocaliptică, aceasta putând fi doar o proiecție a Bisericii timpurii. Isus se identifică cu chemarea lui Ioan la un botez al pocăinței spre iertarea păcatelor, și la mesajul că Împărăția lui Dumnezeu este aproape. Zic că Împărăția lui Dumnezeu este chiar aproape, dar nu în timp, ci în spațiu. Și exact acesta este mesajul cu care ne confruntă Isus.

Despre Împărăția lui Dumnezeu

„Împărăția lui Dumnezeu este aproape!” aflăm din textul biblic. Dar ce este Împărăția lui Dumnezeu? Cum mă afectează pe mine și ce obiecții pot să întâlnesc?

Veterotestamentar, Dumnezeu domnește peste poporul său și își revendică domnia pe tot pământul, împlinindu-și promisiunea. Domnia lui Dumnezeu este parte a programului legat de legămintele dintre om și Dumnezeu, despre care citim în psalmi și profeți, dar mai ales la Daniel, fără să fie folosită expresia ‘Împărăția lui Dumnezeu’. De altfel, ‘Împărăția lui Dumnezeu’ nici nu este o expresie pe care să o folosească evreul, motiv pentru care chiar și autorii neotestamentari preferă expresia în formularea ‘Împărăția cerurilor’, ca să nu fie nevoiți să folosească Numele divin.

Împărăția aceasta, legată de promisiunea instaurării păcii, este cumva suprapusă peste sfârșitul unor vremuri, când Dumnezeu însuși va domni prin intermediul lui Mesia. Dacă Iudaismul așteaptă încă pe Mesia, creștinii l-au primit deja, înțelegând că suntem în vremurile din urmă, la sfârșitul vremurilor. Din perspectiva Evangheliilor, vremurile acestea au început deja, promisiunea începând să se realizeze cu evoluția pe scena omenirii a lui Ioan și a lui Isus. Textul neotestamentar dezbate pe tema Împărăției lui Dumnezeu și a modului cum aceasta funcționează. Împărăția lui Dumnezeu este un posibil loc, pentru că intrarea în Împărăția lui Dumnezeu folosește un limbaj spațial, dar la fel de bine, este un fel de guvernare spirituală, când Dumnezeu domnește în inima omului… Împărăția lui Dumnezeu este si un posibil altfel de timp: este sau nu încă, sau nu s-a stabilit între noi, dar este deja prezentă. Cunoscându-l pe Isus, înțelegem că sunt două veniri în raport cu planul divin de mântuire. Prima venire este începutul sosirii Împărăției iar a doua venire va desăvârși Împărăția.

Pentru evrei, este de neacceptat că Isus este egal cu Dumnezeu, este a doua persoană a unei Trinității, este Fiul lui Dumnezeu – toate aceste înțelegeri fiind în contradicție iudaică cu Deuteronom 6:4. În plus, evreii care ar fi vrut să îl înțeleagă pe Isus ca Mesia, dar nu au reușit, ei nu au reușit pentru că Isus nu a făcut ceea ce se așteptau că va face, nu a restaurat pacea și dreptatea pe pământ, iar scriptura iudaică nu menționează o a doua venire, un plan de mântuire în doua faze, ci totul deodată.

Teologia neotestamentară desparte programul Împărăției în două faze, așa încât unele aspecte sunt încă de făcut, cum spune Petru în capitolul 3 din Faptele Apostolilor, cerul îl păstrează pe Isus până la vremea potrivită, când va face ceea ce au promis profeții… Contrastul între ‘deja’ și ‘încă nu’ este important în paralel cu ceea ce gândim despre mântuirea personală: am primit mântuirea, dar nu sunt încă mântuit, ci particip la mântuirea mea, primesc binecuvântări și iertări, dar glorificarea și perfecțiunea neprihănirii urmează. Astfel, programul soteriologic al lui Dumnezeu este paralel cu programul Împărăției lui Dumnezeu.

Ar mai fi și o a treia accepțiune: Împărăția lui Dumnezeu are de-a face în totalitate cu împărăția fizică pe pământ. Dar chiar textul biblic ne spune că Împărăția lui Dumnezeu este cumva altfel decât doar în planul vieții noastre fizice. Împărăția lui Dumnezeu nu este strict viitoare, pentru că Isus este numit Isus Cristos în texte, dar Cristos este o categorie regală, este Fiul lui David, adică rege, adică denumirea încorporează ideea de rege – botezul chiar se face în numele lui Isus Cristos, adică regalitatea aceasta funcționează deja.

Dintre cele trei variante – doar prezentă, prezentă și viitoare, doar viitoare -, textul biblic susține clar că Isus predică o Împărăție pe care o aduce și al cărei început îl stabilește, dar a cărei desăvârșire urma să vină la sfârșitul programului, adică ‘este și nu încă’, nu o alegere între acestea două. Împărăția este ‘un loc’ în unele pasaje și ‘o dinamică’, în altele. Întrebarea este dacă nu cumva înseamnă altceva în fiecare caz. Împărăția lui Dumnezeu înseamnă instituirea ei, pentru a stabili o lume a dreptății și a păcii – aspectul static. Dar vorbim și despre dinamica lui Dumnezeu care ‘domnește în inimă’. Împărăția lui Dumnezeu sosește, spune Isus, adică sosește prin prezența Sa, el invită pe oameni să participe la această Împărăție, avertizând prin parabole, asupra consecințelor respingerii mesajului Împărăției, acționând astfel ca profet care cheamă oamenii să răspundă la voința lui Dumnezeu.

Isus vorbește și despre misiunea Sa – în capitolul 4 din Evanghelia după Luca -, în sinagogă, când citește „Duhul lui Dumnezeu este asupra mea”, ca aluzie la botezul primit de la Ioan. Apoi spune că a venit să elibereze pe cei captivi. Anunță un an de milostivire a lui Dumnezeu, căci Israel trăiește într-o țară, dar este în exil spiritual, iar limbajul predicării Împărăției transmite lui Israel mesajul de a se întoarce la credința față de Legământ, chemarea la pocăință propovăduită de Ioan și răspunsul la binecuvântarea și iertarea pe care Isus le reprezintă.

Chemarea este colectivă, pentru tot poporul, dar și individuală. Răspunsul la mesajul Împărăției este prin pocăință, dar pocăința la nivel personal include, pe lângă raportarea la Dumnezeu, și raportarea la ceilalți, sugerată în capitolul 1 din Evanghelia după Luca. Stabilirea unui anumit tip de comunitate și a unui anumit tip de relaționare cu ceilalți. Împărăția lui Dumnezeu înseamnă intrarea într-o așa relație cu Dumnezeu încât să asigure un impact asupra relației cu ceilalți (Luca 3:8-14 „să iubești pe domnul Dumnezeul tău… și pe aproapele…”).

Și cele 10 porunci sunt grupate pe două coordonate: o parte despre relația cu Dumnezeu, iar cealaltă parte, despre relația cu ceilalți. Să mă raportez la oameni în concordanță cu faptul că sunt făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, întrucât, când răspund la mântuire, nu răspund doar la o propunere, ci intru într-un mod de viață, iar pocăința înseamnă nu doar să îmi schimb atitudinea, ci și gândirea. Duhul îi echipează pe oameni pentru a trăi Împărăția lui Dumnezeu, iar scopul iertării păcatelor este de a curăța vasul așa încât Duhul să-l poată locui, ca să ne călăuzească în direcția neprihănirii, dreptății și păcii. Acesta este mesajul pe care îl anunță Ioan Botezătorul, acesta este mesajul pe care îl aduce Isus despre Împărăția lui Dumnezeu.

Diferențe neotestamentare de punere în scenă

Ceea ce propune Isus în Evanghelii este pus în scenă diferit față de restul propunerilor neotestamentare. Cele două scenografii pot fi văzute ca ‘două corăbii’, fiecare pe drumul său, dar, acceptând o perspectivă mai largă asupra textelor, putem vedea un fir comun.

În epistole, se propune un drum care pare să ne ducă de la un început la un sfârșit, prin îndreptățire, sfințire, mântuire, glorificare (Romani 8). În comunitate, ne concentrăm pe justificare, transformând discuția despre mântuire într-un soi de tranzacție, prin care ajungem la ‘întregul pachet’ care corespunde Împărăției cerurilor.

Recitind Scrisoarea către Romani, ca prezentare desăvârșită a lui Paul, pentru Vestea cea Bună, găsim că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu (Romani 1:16). Pentru că toți suntem în păcat și lipsiți de gloria divină, intervine o putere care este abilitatea/capacitatea de a umbla în conformitate cu Duhul lui Dumnezeu, pentru a trăi în modul în care Dumnezeu ne-a chemat să trăim, așa încât să trăim în lumina puterii sale, înzestrând-ne cu tot felul de puteri și capacități.

‘Pachetul de mântuire’ propus de Paul pare diferit de ce propune Isus, și anume că, prin pocăință și credință să obținem intrarea în Împărăție, unde primim Duhul lui Dumnezeu, prin care suntem capabili să dăm roade, adică nu doar să auzim cuvântul lui Dumnezeu, ci și să facem după cuvântul lui Dumnezeu – o etică a elementului participativ. Credința nu este doar decizie, ci și atitudine, orientare, dinamică, permițându-ne să mergem cu Dumnezeu, așa încât provocarea este să trăim ca oameni ai Noului Legământ, iar misiunea este de a proclama Împărăția și a chema și pe alții să se împărtășească din această experiență de transformare pe care Dumnezeu o aduce prin intermediul Duhului.

Astfel privind, găsim paralele între ce face și spune Isus și ce scrie Paul – ei operează pe același plan, nu sunt două corăbii în noapte, pe râuri diferite, ci este aceeași corabie și același rău, iar noi toți suntem o aceeași echipă. Dumnezeu face așa încât să le permită oamenilor să trăiască într-un mod care să reflecte dreptate, pace, justiție.

Despre Iudaismul celui de al doilea Templu și revitalizarea Torei

Evreii erau adunați cumva spiritual în jurul celui de al doilea Templu, de dorința de a ține mai cu grijă Legământul la care fuseseră chemați de Dumnezeu, mai ales pentru că înțelegeau că infidelitățile lor față de Dumnezeul Legământului i-au adus sub dominația străină, greco-romană, cu tot cu elenizarea pe care unii dintre ei o acceptaseră deja (textele Scripturii fuseseră deja traduse în grecește, pentru evreii care nu mai știau nici ebraică biblică, dar poate că nici aramaica). Pentru a realiza întoarcerea la Dumnezeul Legământului, poporul se fixează și mai mult în tradiții pe care le credeau necesare ca să își dovedească fidelitatea față de Dumnezeu. Ceea ce a făcut Isus a fost să ‘intensifice Tora’. Se observă cel mai bine aceasta în Predica de pe Munte, în cele șase „ați auzit că s-a spus…, eu vă spun…”. Isus ‘manipulează’ Tora, dar într-un fel în care ne convinge că accentuează acele aspecte pe care credința le pierduse pe drumul pavat cu tradiții. În ce privește crima, accentuează lipsa iubirii față de aproapele. În ce privește adulterul, accentuează pofta. În ceea ce privește jurământul, accentuează integritatea. Astfel, se intensifică preceptele Torei, nu se anulează, nu se înlătură, nu se respinge, ci pretinde un răspuns din inimă la precepte: Sabat, mâncare, națiune, Templu, Tora, pământul făgăduinței – cu accent pus pe dimensiunile relaționale.

În acest fel, Isus este plasat într-un anume cadru de referință față de rădăcinile sale iudaice. Răspunsul la întrebarea despre cine are dreptul să se joace astfel cu Legea oferă o dimensiune importantă a Cristologiei care se desprinde din textul biblic. Isus însuși ne prezintă autoritatea sa divină, însă arătându-ne cine este El, nu vorbindu-ne despre cine este El. Faptele Sale ne indică autoritatea Sa.

Relativ la Sabat, întrebarea este dacă se cuvine să faci bine în zi de sabat. Relativ la mâncare, ne îndrumă să observăm că nu contează ce mâncăm, ci contează cuvintele pe care le spunem. Relativ la Templu, ne spune că închinarea lui Dumnezeu nu este legată de un anume loc, pentru că Dumnezeu este oriunde îl căutăm, și chiar trupurile noastre sunt Temple ale Duhului lui Dumnezeu. Relativ la modul în care Tora funcționează, se accentuează punctul de vedere relațional.

Împărăția lui Dumnezeu este manifestarea prezenței lui Dumnezeu, accentuând modul în care promisiunile lui Dumnezeu și legea lui Dumnezeu se îmbină. De aceea, citim legea arătând spre promisiune, stabilirea dreptății și păcii, dar și a unui mod de relaționare. Există o dimensiune socială și politică în ceea ce face Isus, dar ținta sa este lumea spirituală. Împărăția este descrisă ca sosind. Bătălia pentru inimile oamenilor nu este una politică, ci spirituală. Este vorba despre persoane și despre modul în care ele se raportează la Dumnezeu și între ele.

Concluzie

Întrucât profesorul Darrel Bock, în primele paisprezece lecții despre ‘Isus istoric’, ale cursului pentru studenții Institutului Vox Dei, din primul an de Apologetică avansată, s-a referit, încă de la început, la oarece scrupule pe care și le-ar putea face un cercetător creștin al cristologiei istorice, concluzionez contribuțiile mele la lecțiile acestui curs, cu observația că posibilitatea unor astfel de scrupule ar trebui să determine pe acel cercetător să renunțe de la început la cercetare, dacă nu poate renunța la a-și face scrupule.

NOTĂ: Acest articol este o compilație a unui material scris de Maria Buturugă în cadrul cursului ”Isus Istoric”, predat de Dr. Darrell Bock. Maria Buturugă a absolvit Programul de Apologetică Introductivă în octombrie 2022, iar în august 2024 a absolvit Programul de Apologetică Avansată Anul 1 a Institutului Vox Dei.