O altfel de dragoste
Dragostea…. Câte lucruri bune pot fi spuse despre ea, câte lucruri se fac în numele ei și pentru ea. Unii o definesc ca fiind cel mai frumos sentiment, în timp ce alții o consideră o slăbiciune sau o copilărie, pe când restul, o putere superioară. Este subiectul de inspirație pentru poezii, cântece, cărți, articole. Indubitabil este un subiect inepuizabil, indispensabil, dar și inteligibil. Și acestea sunt doar câteva complimente sărăcăcioase cu „i”. Dar ce este dragostea și de ce râvnește/tânjește fiecare om după ea?
În textul ce ne stă în față voi încerca să definesc termenul dragoste și natura ei, de unde provine / care este sursa ei, ce caracteristici are și cine o (poate) deține.
O definiție o găsim în „Dicționarul Limbii Române” care o descrie astfel: sentiment de afecțiune pentru cineva sau ceva. Ca sinonim mai întâlnim termenul de iubire, sau amor, sau afecțiune.
Jonathan Edwards, în cartea sa „Dragostea și roadele ei”, vorbește despre dragoste ca fiind „ceva esențial în viața creștinilor, o importanță specială”, „Cuvântul semnifică, de fapt, iubire, ori acea dispoziție sau afecțiune prin care o persoană îi e dragă alteia; iar cuvântul original, agape, care e tradus în engleză cu ‘charity’, ar fi putut fi redat mai bine prin ‘love’ (dragoste), căci acesta este sensul exact în engleză”. Astfel, putem observa în Noul Testament dragostea creștină manifestată atât față de Dumnezeu, dar și față de oameni.
Și ce înseamnă mai exact că Dumnezeu este dragoste? Cum definește omul dragostea? Dar Dumnezeu?
Oamenii de obicei cred că dragostea este o reacție emoțională, puternică și de moment. În contrast, vedem că în 1Ioan 4:8/16, acesta, mărturisește despre Dumnezeu că El este dragoste. Putem observa câteva detalii foarte semnificative. În primul rând, vedem sursa dragostei, și anume, Dumnezeu. În Sine Însuși, Dumnezeu este dragoste. Aceasta este natura Lui, caracterul Său. El nu ‘are’ dragoste. Iubirea Lui nu este ceva ce deține, posedă sau administrează, ci El în esența Sa este dragoste. În al doilea rând, manifestările dragostei, protecția, grija, împlinirea nevoilor, nu pot fi separate de originea care o cauzează. Obiectul/ținta dragostei este omenirea/lumea. Astfel, când citim și auzim că El este dragoste, înseamnă că El satisface nevoile umane prin alegere și angajament (Ioan 3:16). Nevoia fundamentală și urgentă a omului este cea de salvare de și din păcat. Și această nevoie o împlinește doar Dumnezeu, Cel care este Creatorul omului. Dragostea lui Dumnezeu mai înseamnă și protecție. Ce iubim, și protejăm (Psalmul 31:23/97:10/116:6/145:20; Ioan 17:11). Cât despre natura dragostei o putem găsi în 1Corinteni 13:1-8.
Care/cine este cauza/sursa dragostei?
Ca o continuare a ceea ce am spus în ideea precedentă, insist un pic pe originea dragostei, întrucât acest aspect este deosebit de important, iar înțelegerea lui afectează aplicarea iubirii în viața de zi cu zi. Acest adevăr, faptul că dragostea are rădăcini în Dumnezeu, este o dovadă vie a existenței lui Dumnezeu, iar El a făcut vizibilă această dovadă a existenței Lui arătându-și iubirea (și) prin Domnul Isus. Orice om care spune că iubește, dar exclude originea ei, adică pe Dumnezeu, se tăgăduiește pe el însuși și însăși rațiunea elementară. Este ca și cum ar spune cineva că o apă curgătoare purcede prin ea însăși și nu izvorăște dintr-o sursă. Acest lucru este un nonsens. Lucrurile, virtuțiile, efectele nu există prin ele însele, ci există o cauză care le-a creat. Efectul cere o cauză, întotdeauna. Prin urmare noi putem să iubim pentru că El este iubire.
Cum ne iubește Dumnezeu?
Anterior, am putut observa ce este dragostea și rădăcina ei, și obiectul/ținta dragostei Lui – anume, noi, oamenii. În Ioan 15:12-17, vedem o declarație verbală a iubirii Sale față de oameni. În primul rând, observăm că a iubi este o poruncă, și nu un îndemn sau o propunere. Porunca este o decizie dată de o persoană cu autoritate și care trebuie executată întocmai, ne explică „Dicționarul Explicativ al Limbii Române”. Porunca, spre deosebire de sugestie, ne ajută s-o îndeplinim atunci când avem sentimente de renunțare. Nu simțim întotdeauna să iubim, chiar și pe cei dragi și ușor de iubit. De aceea, pentru că sentimentele sunt sinusoidale, avem nevoie de disciplina pe care o are angajamentul iubirii. În al doilea rând, Isus întruchipează această autoritate demnă de a fi urmată întrucât El se dă exemplul suprem de iubire. Și, noi știm că El ne iubește pentru că și-a dat viața pentru lume. Sacrificiul, suferința, nedreptatea, ura toate acestea reprezintă dovezi deosebite ale unei iubiri necondiționate și reale. În al treilea rând, El ne arată că ne iubește prin legile pozitive și negative pe care ni le-a descoperit prin Cuvântul Său. Prin ele se vede purtarea de grijă, împlinirea nevoilor (prin informații), protecția de rău și rele. Toate acestea au ca rezultat un bine suprem pentru noi și slavă adusă Lui, dacă ascultăm de ele (Deuteronom 10:12-13). Și, în al patrulea rând, Dumnezeu ne arată că ne iubește prin faptul că ne numește prieteni ai Lui și ne-a făcut cunoscut tot ce a auzit de la Dumnezeu ( Deuteronom 10:15). Din robi și vrăjmași, suntem prieteni și copii ai Lui. Unui rob, stăpânul nu îi comunică planurile sale, însă unui prieten, da. Foarte important de menționat este adevărul că doar acei ce cred și-și pun încrederea în El sunt copii și moștenitori ai Lui (Ioan 1:12; 1Ioan 3:1; Romani 8:17).
De ce ne iubește Dumnezeu?
Dumnezeu ne iubește pentru că aceasta este esența Lui. Deși pare un argument tautologic (tautologie = greșeală de limbă care constă în repetarea inutilă a aceleiași idei, formulată cu alte cuvinte), nu este. Și, nici licență poetică nu este. Noi suntem creația Lui și El își iubește creația. El nu ne iubește pentru ceea ce suntem noi sau că avem o deosebită importanță, ci pentru că suntem făcuți după chipul și asemănarea Lui. Chipul Său în noi, ne dă valoare, chiar dacă păcatul a denaturat acest chipul (Romani 5:8).
Care sunt implicațiile dragostei? Dar lipsei ei?
În 1Corinteni 13, avem portretizată natura și caracteristicile ei. Printre toate implicațiile ei, vedem că dragostea este superioară, deoarece ea nu piere niciodată. Ea este motorul care activează celelalte trăsături și le menține active. Dragostea este roada Duhului Sfânt. Cine are Duhul Sfânt are și dragoste, iar cine are dragoste are și bucurie, și pace, și îndelungă răbdare, și bunătate, și facere de bine, și credincioșie, și blândețe, și înfrânare, conform Galateni 5:22-23. Puteți observa armonia sublimă survenită din relația omului cu Dumnezeu. Dumnezeu este izvorul nesecat de dragoste, și dacă, noi avem rădăcinile în acest izvor inepuizabil atunci și noi vom iubi și vom ști și cum să aplicăm dragostea în fiecare circumstanță a vieții, pentru binele personal, al semenilor și pentru slava Lui. Dragostea atrage după sine, smerenia, credința, încrederea, iertarea, speranța, toate acestea sunt ca zalele unui lanț care nu pot fi rupte de nicio forță rea, deoarece Dumnezeu este cel ce le ține legate. Dar în lipsa ei, locuiește întunericul, mânia, critica, nemulțumirea, răzvrătirea, vindicativitatea, invidia, mândria, megalomania și celelalte surori gemene. Aceste roade ale luminii nu pot coexista cu efectele întunericului, după cum într-o cameră întunecată, atunci când aprinzi lumina întunericul dispare, tot așa, când Dumnezeu locuiește în inima omului, atrage cu El și celelalte roade bune, în timp ce consecințele întunericului sunt omorâte.
Este dragostea lui Dumnezeu mai mare decât sfințenia, dreptatea sau orice atribut al Său?
Dacă ați ajuns până în acest punct cu cititul, poate vă întrebați dacă nu cumva dragostea Lui, care a fost și este atât de accentuată, în detrimentul altor calități, nu este cumva mai importantă sau mai mare decât orice alt atribut al Său. Desigur, că această întrebare este foarte pertinentă. Permiteți-mi să răspund în felul următor: în Exod 20:5, tot Dumnezeu afirmă că este gelos. pedepsind nelegiuirea până în al treilea și al patrulea neam, iar îndurarea Lui este extinsă până la al miilea neam. Există în om o tentație de a crede că mânia, dreptatea, sfințenia Lui nu sunt calități și defecte. Această înclinație derivă din ideea pe care ne-am format-o de-a lungul timpului prin experiențele pe care le-am trăit și văzut în noi, oamenii. Și tindem să credem că atunci când Dumnezeu este mânios și pedepsește, El este asemeni omului emoțional care nu se poate înfrâna, lăsându-se dus de val, motivat de interse ascunse. Dar Dumnezeu nu este așa. Nu omul îl definește pe Dumnezeu. După cum Isus este Dumnezeu 100% și om 100%, tot așa, fiecare atribut al Său este la fel ca oricare altul, doar că manifestarea lor este diferită. El tot ce face are ca scop binele nostru suprem, în timp ce omul are diferite interese și scăpări. De exemplu, Dumnezeu în dreptatea Sa poate pedepsi omul care trăiește în păcat pentru binele său și salvarea sufletului, în timp ce un om poate fi ‘îngăduitor’, permițând altui om să trăiască în păcat, pentru că el nu consideră trăirea în păcat ofensă.
Cum pot coexista dragostea și frica, dacă prin propria definiție ele se exlcud reciproc?
Ioan ne amintește în prima sa epistolă în capitolul 4 cu versetul 18 că „în dragoste nu este frică și dragostea desăvârșită izgonește frica”. Iar în Proverbe, Solomon ne spune că „începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu” (9:10). Dacă acești termeni opozanți trăiesc în aceeași inimă, oare nu există o contrazicere a rațiunii? Nu, desigur. Eu nu cred. Această tensiune este rezolvată de înțelegerea termenilor. Frica este o emoție umană fundamentală care apare atunci când omul este amenințat real sau imaginar. În timp ce dragostea atrage cu sine încrederea, siguranța și liniștea. Frica de care vorbește Biblia este cea manifestată prin respect deosebit și închinare merituoasă față de Creator. Există, desigur și o frică tulburătoare pe care o au doar cei neîmpăcați cu Dumnezeu, care se va manifesta în fața scaunului de judecată a lui Dumnezeu. Dar cei ce sunt prieteni cu Dumnezeu ei nu vor fi judecați spre osândire, ci spre răsplătire (1Corinteni 9:24-25; 1Petru 1:3-5/5:4; 2Timotei 4:8; Apocalipsa 2:10). Prin urmare, credinciosul care are fărădelegile iertate este numit fericit, pentru că este scăpat de mânia lui Dumnezeu, având parte de protecția ce survine din dragostea manifestată de un Tată iubitor (Psalmul 32).
De ce pedepsește un Dumnezeu iubitor oamenii buni?
În primul rând, oamenii nu sunt buni. Doar Unul singur este bun, Dumnezeu (Luca 18:19). Romani 3:12, Psalmul 143:2 (dar și alte texte) vin în sprijinul acestui adevăr. Dumnezeu nu este doar iubitor, ci și drept, sfânt, care pedepsește păcătoșii cu nepărtinire. Înainte ca Dumnezeu să pedepsească veșnic pe cei răi prin iad, Acesta dă posibilitatea tuturor să-și rezolve problema păcatului (Faptele Apostolilor 16:31; Ioan 6:47). Așadar, aceia care sunt pedepsiți sunt pedepsiți pentru că sunt păcătoși și pentru că nu-și mărturisesc păcatele înaintea lui Dumnezeu. În al doilea rând, cerul este un loc unde domnește Dumnezeul dragostei, prin urmare, acolo vor fi cei ce acceptă dragostea lui Dumnezeu și vor să aibă parte de ea și Dumnezeu veșnic. Nimic întinat nu va intra în cer. Pentru cei ce resping dragostea Lui și nu vor să se supună Legii Lui, ei vor merge într-un loc unde vor avea parte de mânia Lui, iadul (Matei 7:21-27). Iar în al treilea rând, Dumnezeu pedepsește veșnic păcătoșii pentru că ei păcătuiesc împotriva Dumnezeul veșnic și este drept ca acest Dumnezeu să-i pedepsească pentru ofensa adusă Creatorului.
Cum putem dobândi această dragoste autentică?
Dragostea Lui Dumnezeu este dăruită comun tuturor oamenilor (Matei 5:45). Dar există o dragoste particulară a Lui care este tămăduitoare, care scapă inima întunecată de sub robia lui Satan și care aduce vindecare (1Ioan 4:10/19). Dragostea lui Dumnezeu poate să locuiască în inimile oamenilor atunci când ei o cer de la sursă, Dumnezeu. Desigur că fiecare om are capacitatea de a face un act din dragoste, de a spune o vorbă blândă sau de a ierta. Dar pentru a putea să ne jertfim, pentru a putea să suferim este nevoie de dragostea agape care poate fi obținută adâncindu-ne rădăcinile în izvorul nesecat de dragoste. Iar noi vom putea iubi, pentru că El ne-a iubit mai întâi. Iar a iubi este acțiunea ce vine ca urmare a unei voințe care se hotărăște să iubească. Cine îl are pe Dumnezeu ca Mântuitor și Tată poate fi sigur că roada Duhul Sfânt, dragostea și toate celelalte surori ale ei, sunt în inima lui.
Așadar, nu putem să nu observăm cât de vitală este dragostea lui Dumnezeu în viețile noastre. Putem să fim cei mai puternici, putem să deținem cele mai alese comori, putem să cunoaștem toate tainele și putem trăi cele mai înalte desfătări, dar dacă nu avem parte de dragostea Lui și nu avem dragostea Lui în inimile noastre suntem vacarm, hazard, suntem nimic.
