Iuda 1:21

Expresiile din textele biblice explică în termeni omenești ceva inexprimabil, așa încât orice critică a exprimării trebuie să înceapă de la înțelegerea inexprimabilului, dincolo de termenii limbajului omenesc și dincolo de regulile de structură gramaticală specifică fiecărui limbaj.

Pe baza informațiilor oferite cu generozitate de Bible Hub – Online Parallel Bible (https://www.biblehub.com), clarificăm aici termenii limbajului omenesc și regulile de structură gramaticală specifică pentru câte un verset care provoacă discuții apologetice.

Un sfat-îndemn ne călăuzește pașii pe care îi facem după evenimentul Învierii: Iuda 1:21.

În limba greacă, sfatul-îndemn se formulează începând cu ἑαυτοὺς [heautus], „voi înșivă”, un subiect exprimat printr-un pronume personal de întărire, ce fusese detaliat în versetul anterior (Iuda 1.20) ca fiind vorba despre ἀγαπητοί [agapetoi], „cei (prea)iubiți”, către care se îndreaptă scrisoarea apostolului Iuda, fratele lui Iacob (Iuda 1:1). Subiectul acțiunii – acel pronume care precizează, prin insistență, persoana/persoanele la care se referă – este îndemnat τηρήσατε [teresate], „aveți grijă!”, un Imperativ Aorist activ, la persoana a III-a plural, de la τηρέω [tereo], „a păstra, a păzi, a observa, a veghea”. Grija trebuie manifestată relativ la substantivul ἀγάπη [agape], „iubire”, adică exact rădăcina de la care s-a construit gramatical subiectul implicat, substantiv localizat anterior verbului acțiunii, pentru a-i da importanța cuvenită. Acțiunea este completată de un Participiu Prezent pentru προσδέχομαι [prosdechomai], „a aștepta, a primi, a accepta”, cu referire la a fi pregătit și dornic de a primi și oferi, însoțit de complementul său direct ἔλεος [eleos], „milă, milostivire, compasiune”, care vine direct de la Κύριος Ἰησοῦς Χριστός [Kyrios Iesus Christos], „Domnul Isus Cristos”, cu un scop clar și sigur definit: ζωή αἰωνία [zoe aionia], „viața veșnică”.

În limba română, este evidentă nevoia de accentuare asupra subiectului acțiunii, nefiind vorba despre un simplu subiect pronominal la persoana întâi plural – în unele traduceri, fiind doar subînțeles –, iar pre-poziționarea complementului față de verbul acțiunii se păstrează cu aceleași valențe gramaticalo-stilistice. Partea a doua a versetului, fiind transpunere aproape identică, din limba greacă, în limba română, nu întâmpină dificultăți de interpretare.

Observație suplimentară

Sfatul-îndemn venit din partea lui Iuda, fratele lui Iacob, urmează unui verset (Iuda 1.20) care este uneori tradus ca fiind alcătuit din alte două acțiuni recomandate către ὑμεῖς δέ ἀγαπητοί [hymeis de agapetoi], „voi, deci, cei (prea)iubiți”, ambele acțiuni fiind însă la un mod nepredicativ, atât ἐποικοδομέω [epoikodomeo], „a zidi, a construi, a pune fundația”, cât și προσεύχομαι [proseuchomai], „a ruga, a se ruga pentru, a oferi rugăciuni”, ambele la Participiu Prezent, precum am văzut pe προσδέχομαι [prosdechomai], „a aștepta, a primi, a accepta”, din versetul ulterior, destructurat mai sus. Este vorba aici despre felul în care să se împlinească acțiunea sfatului-îndemn venit din partea lui Iuda, fratele lui Iacob, acel imperativ τηρήσατε [teresate], „aveți grijă!”, și anume, mai întâi, punând fundația (ἐποικοδομοῦντες [epoikodomuntes]) pe voi înșivă (ἑαυτοὺς [heautus]), o fundație a credinței voastre sfinte (τῇ ἁγιωτάτῃ ὑμῶν πίστει [te haghiotate hymon pistei]), iar mai apoi, rugându-vă (προσευχόμενοι [proseuchomenoi]) în Duhul Sfânt (ἐν Πνεύματι Ἁγίῳ [en Pneumati Haghio]).

Dincolo de termenii limbajului omenesc și dincolo de regulile de structură gramaticală specifică pe care le-am identificat în sfatul-îndemn venit din partea lui Iuda, fratele lui Iacob, discuțiile apologetice continuă cu înțelegerea inexprimabilului.