„Întrupare”

Ne întâlnim cu Cel Întrupat, pornind de la definiţiile formulate de Charles Stephen Evans, în lucrarea sa „Apologetics & Philosophy of Religion”, din seria „Pocket Dictionary of…” (InterVarsity Press, 2002).

Definirea conceptului

ÎNTRUPARE
Întruparea este o temă centrală a fenomenologiei europene (vezi: FENOMENOLOGIE), care se concentrează asupra corpului nu doar ca obiect fiziologic, ci și ca trup personal, așa cum îl experimentăm trăind. Termenul este folosit și de panenteiștii (vezi: PANENTEISM), care resping viziunea teistă tradițională a lui Dumnezeu ca transcendent al lumii, ei considerându-l pe Dumnezeu ca fiind întrupat în ordinea naturală. „Încarnare” sau „Întrupare”, în teologia creștină, se referă la actul prin care Dumnezeu s-a umanizat în persoana lui Isus din Nazaret. Întruparea este legată logic de doctrina Trinității (vezi: TRINITATE), întrucât Dumnezeu-Fiul, a doua Persoană a Trinității, este cel care s-a „golit pe sine” și a devenit om (vezi: TEORII KENOTICE). Conceptul de întrupare a fost formulat oficial la Conciliul de la Calcedon (451), unde se stabileşte că, devenind om, Dumnezeu-Fiul rămâne „o singură persoană”, dar cu „două naturi”: natura divină și natura umană.

TEORII KENOTICE
Teoriile kenotice sunt teorii asupra Întrupării (vezi: ÎNTRUPARE), denumite astfel de la grecescul κενόω [kenoo] „a (se) goli”, teorii inspirate de Filipeni 2:7 și de alte pasaje din Noul Testament, care susțin că, devenind om, Dumnezeu-Fiul s-a dezbrăcat (cel puțin temporar) de unele dintre atributele divinului. Teoriile kenotice ale Întrupării i-au determinat pe unii teologi să dezvolte teorii kenotice ale naturii lui Dumnezeu, care consideră că esența lui Dumnezeu este iubirea sa dătătoare de sine, care alege în mod liber să îşi asume limitele umane, pentru a permite o anumită autonomie creației sale.

Termeni în relaţie

CONŞTIINŢĂ
Conștiința este facultatea care aprobă sau dezaprobă o conduită, din punct de vedere moral. Joseph Butler a făcut din conștiință (înțeleasă ca o facultate implantată divin) piesa centrală a teoriei sale morale, susținând că, deși urmarea conștiinței duce de fapt la cele mai bune consecințe pentru toată lumea pe termen lung, autoritatea conștiinței este preeminentă și nu se bazează pe rezultate. În perioada medievală, mulți gânditori au considerat conștiința ca fiind capacitatea naturală a omului de a înțelege ordinea morală, dar Thomas Aquinas a descris această capacitate ca fiind συνδέρεσις [synderesis], și a făcut distincție între aceasta și συνείδησις [syneidesis] „conștiința” care este o capacitate de a aplica principiile morale în situații particulare.

FENOMENOLOGIE
Fenomenolgia este o abordare a filosofiei, inițiată de Edmund Husserl și de adepții săi, caracterizată prin încercarea de a descrie experiența umană așa cum este ea trăită. Deși există mari diferențe între Husserl și unii dintre adepții săi (Martin Heidegger și Maurice Merleau-Ponty, de exemplu), toți sunt de acord că fenomenologia presupune o suspendare a atitudinii naturale, care consideră lumea obiectelor de la sine înțeleasă, și privește experiența ca fiind cauzată de obiecte, pentru a permite concentrarea asupra „lumii vieții” a experienței. Fenomenologii pun accentul în mod caracteristic pe intenționalitate, pe „despre” conștiință (vezi: CONŞTIINŢĂ) și pe modul în care conștiința presupune un „orizont de semnificație” considerat de la sine înțeles, care se află la baza considerațiilor fenomenologice.

TRINITATE
Conceptul de Trinitate reprezintă înțelegerea creștină a lui Dumnezeu ca fiind Unul în esență, deși format din trei Persoane distincte: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Germenii doctrinei se află în mărturia Noului Testament că Dumnezeu se revelează în trei forme: ca Tată care este sursa tuturor lucrurilor, ca Logos – Cuvânt divin – care a venit în trup pentru a-L descoperi pe Tatăl și a răscumpăra omenirea căzută, și ca Duh care dă viață și unitate Bisericii și mărturisește despre Tatăl și Cuvântul divin. Terminologia teologică folosită de Biserică pentru a exprima această doctrină și-a adaptat sensul de-a lungul timpului. Părinții greci vorbeau de trei entități, ὑπόστασις [hypostasis], într-o singură substantia sau ființă, ουσία [ousia]. Însă, termenul de Persoană, atât în greacă, cât și în latină, nu purta sensul individual, de conștiință de sine, care se regăsește în limbajul contemporan.