„A fi creștin astăzi: simptome ale crizei de identitate a creștinului”

de pr. Iosif Antili

În prima predică a misiunilor, vă invit să medităm asupra identității noastre creștine. Cât de bine conturată este identitatea mea creștină în lumea de astăzi?

Pentru a înțelege cu ce spirit ar trebui să trăim aceste misiuni, vă propun următoarea imagine: aborigenii din Australia au o practică interesantă numită Walkabout, care constă într-o călătorie, în parte vocație, în parte educație, în parte inițiere și în parte ceremonie religioasă.

Scriitoarea americană Marlo Morgan povestește într-o carte, experiența ei cu un trib de aborigeni australieni. Ea a fost invitată într-o zi la o întâlnire cu bătrânii tribului. A crezut că aceștia voiau să îi mulțumească oficial pentru toate serviciile pe care ea le-a făcut în favoarea tineretului aborigen. A rămas profund uimită când, în loc să îi fie înmânată o distincție, aceștia i-au cerut să renunțe la bijuteriile sale, apoi i-au cerut să își ardă hainele și să pornească împreună cu ei, desculți, în pustietate. Marlo Morgan povestește cum s-a întors din acea călătorie, nu doar inițiată în secretele tribului, însă, ceea ce este cel mai important, ea a ajuns la o nouă înțelegere despre sine.

Bineînțeles că nu vă cer să renunțați la bijuterii sau să vă ardeți hainele, decât în sens metaforic, sugerându-vă o distanțare de preconcepții, de ideile fixe, pentru a ne putea privi într-o altă perspectivă, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Iar Scriptura întotdeauna ne provoacă, ne judecă, ne scoate din certitudinile noastre mici și înguste, pentru a ne pune față în față cu perspectiva grandioasă a lui Dumnezeu.

În cadrul acestor misiuni, voi spune anumite lucruri într-o formă mai decisă, mai apăsată, deoarece consider că este nevoie să ieșim din inerția în care ne-am instalat foarte confortabil.

Un preot francez dominican, Adrien Candiard, a scris o carte intitulată „Cât a mai rămas din noapte?” – este tradusă și în limba română, poate unii ați citit-o deja, alți poate o veți citi. Este o carte în care, acest preot, extrem de lucid, privește criza profundă prin care trece occidentul creștin – iar noi suntem parte din această arie culturală și geografică. Autorul ajunge să compare criza actuală cu acea criză care a precedat distrugerea Regatului lui Iuda, în anul 587 î.C, prin mâna babilonienilor. Cartea lui Candiard este răvășitoare. Pe de o parte autorul ne invită să privim cu speranță spre Dumnezeu, de la care poate veni singura Lumină, pe de altă parte ne provoacă să privim realitatea, nu cu optimism, ci în concretețea ei, având curajul de a renunța „la iluzii și la falsele speranțe”.

Voi evidenția în această predică, pe scurt, zece simptome care ilustrează criza îngrijorătoare prin care trec foarte mulți creștini din vremurile noastre.

1. Primul simptom al crizei identitare creștine, în general: ascensiunea rapidă a ateismului, cu relativa îndepărtare tot mai accentuată a oamenilor de religie, și o creștere exponențială a numărului celor care se declară atei.
Știu familii tinere cărora le-au venit copiii (adolescenți) acasă într-o zi și le-au zis „tati, mami, eu nu mai cred în Dumnezeu, nu mai cred în Isus, nu mai vreau să mai am de-a face cu religia. Sunt ateu! Sunt atee!”. Și ateismul crește, iar religia pierde teren. Oare ce înseamnă asta? Ce anume putem deduce din această tendință?

2. Al doilea simptom: este extrem de îngrijorătoare situația multor copii și mai ales a tinerilor care abandonează Biserica.
În capitală și în marile orașe din România avem, cred, în total câteva mii de studenți catolici. Dacă am afla câți frecventează biserica și câți nu frecventează biserica, probabil că ne-am gândi serios la ceea ce se întâmplă. De ce studenții noștri, când ajung undeva prin marile orașe nu mai au treabă cu credința? Au primit oare acasă o credință solidă? Dacă era solidă, se pierdea? Mă întreb, oare părinții lor au un răspuns la această întrebare? Oare noi, în calitate de comunități creștine, știm să răspundem la această provocare?

3. Al treilea simptom: există azi un relativism moral și religios împărtășit de foarte mulți creștini
Poate te consideri membru al bisericii, însă ai mereu ceva de comentat cu privire la principiile creștine. De pildă: „De ce atâta rugăciune?”, „Dar ce tot atâta Dumnezeu?”, „Dar ce tot atâta mers la biserică?”, „Dar de ce atâta morală în privința raporturilor sexuale și în viața de familie?”, „Dar de ce atâta fidelitate conjugală?”, „Dar de ce atâta dreptate?”, „Nu vezi că mori cu dreptatea în brațe, în vreme ce cei care au tupeu reușesc?” și așa mai departe. Poate că ești unul care gândești și vorbești așa. Și te consideri discipol al lui Cristos? Iată o întrebare asupra căreia merită să reflectăm! În Evanghelia după Ioan, în capitolul 6, găsim celebrul discurs al lui Isus la Cafarnaum, și aflăm că, după ce Isus și-a expus învățătura, mulți dintre discipolii săi s-au retras și nu mai mergeau cu El. Este foarte interesant să observăm atent cuvintele celor ce l-au abandonat pe Isus. Ei declară: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?”. Acești foști discipoli nu afirmă că Isus ar fi spus cuvinte greșite, că nu are dreptate… Nu, nu spun asta, ci spun că ceea ce cere Isus este dur, este greu de acceptat. Și de aceea îl abandonează. Iar murmurarea, fraților, este atitudinea celui nemulțumit, care dezaprobă ceva cu voce joasă: bombănești ca să nu se înțeleagă clar ce vrei să zici, dar se înțelege că ceva nu îți convine în privința subiectului în discuție. În Biblie, murmurarea este expresia crizei credinței, a dubiului, a neîncrederii. Or acesta este un simptom serios al Creștinismului de astăzi.

4. Al patrulea simptom: există o anumită alergie la oamenii care au standarde morale înalte
Îmi spunea o studentă de la Iași, cu mai mulți ani în urmă, că avea o colegă care ținea foarte mult la standardele morale creștine, în vorbire, în purtare, în relația cu băieții, în îmbrăcăminte, în toate aceste lucruri. Era un exemplu de demnitate în grupul de studenți din care făcea parte. Știți ce făceau colegele ei de apartament, de la căminul de la facultate? O terorizau: „de ce nu faci și tu chestia aia cu un băiat?” – nu era vorba de iubire, ci trebuia să facă „chestia aia cu un băiat”, „de ce nu te îmbraci și tu ca noi, așa, mai modern?”, „de ce nu spui și tu vorba aia, sau aialaltă?”. Și o terorizau, căutând să o determine să renunțe la standardele ei morale, pentru a coborî la standardele lor. Și, dacă ar fi reușit, ar fi exclamat probabil foarte mulțumite: „da, acuma e o fată de-a noastră, am adus-o pe calea cea dreaptă!”. De ce, fraților, ne deranjează oamenii cu standarde morale creștine înalte? Este incredibil cum într-o comunitate creștină, oameni care își rânduiesc viața după principiile evangheliei pot deveni obiectul deriziunii publice.

5. Al cincilea simptom: incapacitatea multor creștini de a reacționa la atacurile, directe sau indirecte, la adresa valorilor creștine și la adresa libertății religioase
Nu este nevoie să fii un observator rafinat al evoluțiilor sociale, pentru a detecta diferitele atacuri, în formă directă sau voalată, la adresa libertății de exprimare religioasă și de liberă practicare a cultului. Cum reacționăm în fața acestor realități? Auzi de filme, de publicații, de conferințe blasfematoare, dar nu avem nicio părere, nicio opinie…

6. Al șaselea simptom: înjurăturile de lucruri sfinte, la români
Doamne, ce-ți este dat să auzi?! „Dumnezei”, „cruci”, „biserici”, „Paști” (înjurături asezonate, nu?!) înjurături pentru timpul pascal, sau înjurături de post… Binecredinciosul popor român înjură și blestemă ca la „Porțile Iadului”. Este o rușine imensă pe obrazul comunităților noastre și pe obrazul unui popor care se declară creștin. Am auzit copii de șase ani, de șapte ani, de opt ani, inclusiv fetițe, înjurând de „dumnezei”, și de „Paști”, și de „cruci”, și așa mai departe… Și nu ne înfiorăm în fața acestor lucruri! Mă gândeam la ce spunea marele profet Isaia, în secolul al VIII-lea î.C.: „boul își cunoaște proprietarul și măgarul ieslea stăpânului său”. Până aici e clar. Acum vine partea a doua: „Israel, însă, nu cunoaște! Poporul meu nu înțelege!”. Fraților, putem să spunem orice despre profetul Isaia, dar nu putem să îl acuzăm de lipsă de eleganță în stil. Isaia, acest „Dante” al poeziei biblice, în fața unui popor obtuz, care nu îl recunoaște pe Dumnezeu, nu găsește altă cale de a-l face să se trezească, decât folosind această imagine: „boul își cunoaște proprietarul și măgarul ieslea stăpânului său”. Iar creștinul – am spune noi – înjură, pentru că nu îl cunoaște pe Dumnezeu. Cum poți să pretinzi că îl cunoști pe Dumnezeu și în același timp să folosești numele lui Dumnezeu într-o manieră blasfematoare? Aceasta este o imensă rușine pe obrazul nostru ca popor, pe obrazul comunităților noastre.

7. Al șaptelea simptom: atitudinea societății noastre față de viața nenăscută
Nu vreau să insist prea mult asupra acestui lucru. Mă gândesc doar la faptul că există o diferență între soldații aceia sălbatici și brutali, din antichitate, care atunci când cucereau o cetate, zdrobeau pruncii de stânci și de ziduri, și spintecau burțile mamelor care purtau copii, pentru a le scoate copiii și a-i ucide. Era modul lor sălbatec de a spune: „voi nu aveți un viitor, nu veți avea un viitor!”. Mă gândesc la diferența dintre acele practici brutale și „eleganța” din clinicile morții de astăzi… Vă rog să nu citiți Psalmul 137 (LXX 136): ați putea găsi acolo niște lucruri… Nu vi-l recomand spre lectură! Spun doar atât: sunt convins că generațiile viitoare vor ajunge să considere că noi, generația de astăzi, suntem una dintre cele mai crude și brutale generații din istoria lumii, în privința felului în care tratăm viața nenăscută.

8. Al optulea simptom: scandalurile provocate de oameni din interiorul bisericii
Cât de mult rău fac aceste lucruri! Asta și pentru că „un copac care cade face mai mult zgomot decât o pădure întreagă care crește”. Sunt atâția oameni corecți și onești, dar opinia publică se concenterază întotdeauna pe ceea ce este rău și scandalos. Iar scandalul provocat de oameni de la care se așteaptă un comportament exemplar aduce un imens prejudiciu vieții Bisericii.

9. Al nouălea simptom: atacurile dure între biserici și comunități creștine
Astăzi, rețelele de socializare sunt pline de luări de poziție ale unor preoți, călugări, pastori, sau simpli creștini care atacă cu brutalitate celelalte biserici. Este un „sport” extrem de periculos practicat în interiorul Creștinătății. Și mă gândeam la faptul că preotul, călugărul, pastorul, ar trebui să fie un om care să unească oamenii, nu să-i dezbine. Pentru că, în momentul în care atac o altă biserică, sau o altă grupare creștină, vor veni în spatele comentariului meu, imediat, creștini cu suflet de hiene care vor căuta să îl sfâșie pe celălalt. Și atunci, eu, ca lider creștin devin un vector al urii. Mă gândeam la o pildă înțeleaptă din tradiția sufistă, despre un rege care a primit un cadou foarte frumos, un foarfece bătut cu diamante, un foarfece de aur. Regele s-a gândit să îl ofere la rândul lui cadou unui mistic pe care îl vizita mereu, cerându-i sfaturile. Misticul acela, când a văzut foarfecele, l-a întors pe o parte și pe alta, apoi a zis: „Este foarte frumos, dar nu am ce face cu acest foarfece! Dacă vrei să îmi oferi un cadou plăcut, adu-mi un ac”. Și regele l-a întrebat „De ce un ac?”. Și înțeleptul i-a zis „Foarfecele folosește pentru a tăia lucrurile în bucăți, în vreme ce funcția unui ac este de a reuni bucățile. Funcția mea nu este acea a unui foarfece, ci a unui ac! Eu unesc lucrurile, conduc la unitate”. Poate dacă ne aud și preoți, și călugări, poate și pastori, ar trebui să își amintească că noi, în calitate de formatori de conștiință, ar trebui să căutăm unitatea, să folosim, nu foarfecele care dezbină și distruge, ci acul, nu pentru a înțepa, ci pentru a coase și a uni ceea ce s-a separat.

10. Al zecelea simptom: mă refer la noi, ca minoritate catolică, într-o țară majoritar ortodoxă
În calitate de catolici, poate ne simțim aici puțini și izolați. Unii catolici au o problemă de identitate: aderă foarte ușor la o altă biserică sau la o altă credință, sau – cine știe? – chiar la o altă religie. De aceea, este important să ne întrebăm: cât de bine conturată este identitatea mea catolică?

La sfârșitul acestei predici, o să spun că există un anumit tip de profeți, profeții de tip Shalom [pace], profeții care caută să ne liniștească, și ne spun „Totul va fi bine! Jesus loves you! Smile! Zâmbește! Isus te iubește! Totul va fi minunat! Va fi extraordinar!”. Ascultați ce le spunea profetul Ieremia acestor profeți ai păcii care susțineau că „totul va fi, inevitabil, bine!”. Zice așa profetul Ieremia: „ei tratează rănile poporului meu cu superficialitate și zic Shalom! Shalom! Pace! Pace!”, „dar pace nu este”. Amintesc de profetul Ieremia deoarece realismul său m-a provocat și mi-a dat foarte mult de gândit.

Închei această predică spunând o scurtă pildă; un rabin predicator itinerant s-a dus într-un oraș și a predicat la sinagogă două ore. Un evreu, prieten de-al iluminiștilor, venise, nu ca să învețe ceva, ci ca să critice. A doua zi, s-au întâlnit pe stradă, rabinul l-a recunoscut și l-a întrebat: „Spuneți-mi, v-a plăcut predica mea?”. „Ce să vă spun – a zis omul – după predica dumneavoastră, nu am mai putut dormi toată noaptea!”. „Vai – a zis rabinul vădit măgulit – serios, cuvintele mele v-au impresionat atât de tare?”. „Nu! Dar, când dorm ziua, nu mai reușesc să dorm noaptea!”.

Mă gândeam așa, iubiți credincioși: nu știu… dacă la noapte veți avea insomnie. Și dacă da, va fi vina mea? Eu sper să aveți o noapte liniștită, dar să lăsați inima și gândul să reflecteze la ceea ce am auzit… Eu cred că un preot trebuie să fie în comunitatea sa o voce profetică. Consider că trebuie să aibă curajul de a spune lucrurilor pe nume. Eu cred că avem nevoie de un Creștinism făcut deopotrivă din inimă și din rațiune. Dacă cele două nu funcționează bine împreună, probabil că lucrurile nu vor merge niciodată bine.

Vă doresc ca în aceste zile să vă lăsați provocați de Sfânta Scriptură, care este ca o oglindă. Și, dacă ne privim sincer, atunci descoperim despre noi lucruri despre care chiar nu bănuiam că ne caracterizează în profunzime.

[transcript al primei predici din cadrul Misiunilor populare la Catedrala „Sf. Iosif” din București, 17-20 martie 2023: https://www.facebook.com/watch/?v=2255566731270467]

NOTĂ: Preot Iosif Antili este profesor la Institutul Teologic Romano-Catolic „Sf. Iosif” din Iaşi, doctor în teologie biblică, cu teza „Come segno e simbolo. Una lettura diacronica dei racconti di azioni simboliche di Geremia”, la Universitatea Pontificală Urbaniana din Roma (2019), vicar episcopal pentru Secţiunea Cultură Creştină şi Dialog Ecumenic, Oficiul pentru Ecumenism, în Episcopia Romano-Catolică de Iași.