„Autoritate”

În articolul „Ce fel de text biblic folosește Noul Testament?”, profesorul Alexandru Mihăilă folosește conceptul „Autoritate”, pe care îl definim pornind de la definiţiile formulate de Charles Stephen Evans, în lucrarea sa „Apologetics & Philosophy of Religion”, din seria „Pocket Dictionary of…” (InterVarsity Press, 2002).

Definirea conceptului
AUTORITATE
Autoritatea este ceva ce merită supunere sau deferență. Există mai multe tipuri de autoritate, unele dintre cele mai importante fiind autoritatea morală, politică sau religioasă. Religiile bazate pe o revelaţie specială (vezi REVELAŢIE), precum Creștinismul și Islamul, se bazează pe autoritatea pe care o presupune revelația respectivă. Creștinii au avut adesea dezacorduri în acordarea autorității, creştinii protestanți afirmând autoritatea exclusivă a Bibliei, sola Scriptura (vezi SOLA SCRIPTURA), în timp ce creștinii catolici și creștinii ortodocși acordă o mai mare importanță Bisericii și tradițiilor istorice (vezi TRADIŢIE), dezacorduri axate pe criteriile de recunoaștere a validităţii unei autorități și pe relația dintre autoritate și rațiune (vezi RAŢIUNE).

Termeni în relaţie
RAŢIUNE
Raţiunea este facultatea sau puterea care le permite oamenilor să gândească sau să delibereze, să vadă legăturile dintre propoziții și să tragă concluzii adecvate. Rațiunea poate fi luată în considerare în sens restrâns sau în sens larg. În sens restrâns, rațiunea este adesea pusă în contrast cu emoţia și memoria, ca putere de a face deducții, iar adevărurile care sunt cunoscute prin rațiune sunt cele care sunt cunoscute a priori sau pur și simplu prin reflecție. Într-un sens mai larg, rațiunea se referă la facultățile umane care fac posibilă cunoașterea, inclusiv memoria și emoţia.

REVELAŢIE
Revelaţia este ceea ce Dumnezeu a făcut cunoscut despre Sine și procesul prin care este dată această perspectivă. Cei mai mulți teologi fac distincția între revelația generală (vezi REVELAŢIE GENERALĂ) a lui Dumnezeu, dată în natură și experiențele umane cvasiuniversale (cum ar fi sentimentul nostru de dependență), și revelațiile speciale (vezi REVELAŢIE SPECIALĂ) date unor persoane particulare și date omenirii prin intermediul lor.

REVELAŢIE GENERALĂ
Revelaţia generală este un termen folosit pentru cunoașterea despre Dumnezeu, pe care acesta o face posibilă prin intermediul lumii naturale, inclusiv a experiențelor religioase de admirație și subordonare. Apărătorii revelației generale susțin că aceasta este suficientă pentru a ne oferi cunoașterea existenței unui Creator puternic, deși unii susțin că bunătatea lui Dumnezeu poate fi văzută și în ordinea naturală. Acest tip de revelaţie se deosebeşte intrinsec de revelația specială (vezi REVELAŢIE SPECIALĂ) pe care Dumnezeu a oferit-o în anumite ocazii particulare.

REVELAŢIE SPECIALĂ
Revelaţia specială este revelaţia dată de Dumnezeu prin persoanele particulare (profeți, apostoli și, în mod suprem, pentru creștini, prin Isus din Nazaret), precum şi prin anumite experienţe, scrieri şi evenimente istorice. Revelația specială oferă o cunoaștere mai concretă a caracterului și acțiunilor lui Dumnezeu în relație cu creația sa. Acest tip de revelaţie se deosebeşte intrinsec de revelaţia generală (vezi REVELAŢIE GENERALĂ).

SOLA SCRIPTURA
Expresia latinească „sola Scriptura” înseamnă „numai Scriptura”, referindu-se la convingerea unor comunităţi creştine (Reformate) că numai Biblia poate servi ca autoritate supremă pentru Biserică. Desigur, reformatorii nu au exclus ca tradiția bisericii (vezi TRADIŢIE) să aibă vreo valoare, dar au insistat ca aceasta să fie subordonată învățăturilor Scripturii.

TRADIŢIE
Tradiţia este ansamblul de înțelepciune sau doctrine primite, transmise și dezvoltate de o comunitate istorică. Provenind semantic dintr-un termen care înseamnă „ceva transmis”, tradiția a însemnat inițial Scripturile și mai târziu crezurile transmise de poporul evreu și apoi, în Creștinism, de Biserică. În prezent, termenul este înțeles mai larg, ca referindu-se la orice credință transmisă de o comunitate, astfel încât se poate vorbi de tradiția hindusă, precum și de forme specifice de tradiție creștină, cum ar fi tradiția reformată. Relativa autoritate a tradițiilor bisericii, așa cum sunt exprimate în crezuri și concilii, atunci când sunt comparate cu Scripturile, a fost o problemă în timpul Reformei, deoarece reformatorii au postulat că Scriptura are o autoritate mai mare decât tradiția (vezi SOLA SCRIPTURA).