Elemente esențiale în gândirea teologică și apologetică a părintelui Dumitru Stăniloae

Dumitru Stăniloae a fost preot ortodox, teolog, om de cultură, profesor universitar, specialist în dogmatică, filosof, traducător, scriitor, ziarist și apologet român. S-a născut în 29 noiembrie 1903, la Vlădeni, județul Brașov, murind în 5 octombrie 1993, la București.

A justificat apologetic, învățătura creștină despre Creația lumii și Sfânta Treime, dar ne-a și împărtășit din viziunea sa proprie cu privire la Dumnezeu și om. A propus dezvoltarea unei Apologetici mărturisitoare, evitând structurarea Apologeticii în spirit polemic și reducționist.

Ne-a lăsat o moștenire impresionantă prin traducerea lucrării „Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii” (în douăsprezece volume).

A creat o teologie prin care a recuperat învățăturile sfinților părinți ai Bisericii, dându-le sens și făcându-le accesibile creștinilor contemporani. A deschis noi căi de dialog cu știința, cu sociologia și filosofia. Știința și teologia le-a considerat domenii complementare, nu opuse.

Și-a asumat exigențele logicii dialogului care s-au materializat în conferințe, simpozioane și întâlnirea între diferite tradiții religioase, culturale și științifice.

Ajuns la cunoașterea în profunzime a domeniului cercetării sale, preocupările savantului Dumitru Stăniloae s-au extins în mod creator și în domeniul altor discipline teologice, mai mult sau mai puțin înrudite cu Dogmatica. A abordat interdisciplinar rezolvarea anumitor probleme, iar rezultatele cercetării le-a integrat în propriul său sistem de gândire.

Interesul lui față de Apologetică reiese din biografia sa, unde se consemnează că, în perioadele 1929-1932 și 1936-1937, a predat Apologetica la Academia teologică „Andreiană” din Sibiu. Datorită acestei experiențe didactice, Dogmatica și Apologetica promovate de el s-au aflat într-o permanentă corelație.

Trecerea prin secularismul incipient, din perioada interbelică, și ateismul militant, din perioada comunistă, l-au determinat să devină apologetul credinței în general și al Ortodoxiei în special, contribuția sa apologetică fiind una de mare profunzime și noutate. Primele elemente de apologetică le întâlnim în cartea „Ortodoxie și Românism”, publicată la Sibiu, în anul 1939. Cartea este o colecție de studii și articole, în care se abordează în general problemele vremii, din perspectiva învățăturii creștine și în special a raportului dintre Creștinism și Naționalism, sau mai bine zis dintre Ortodoxie și Românism.

Stilul de apologet al părintelui Stăniloae este unul deosebit, având la bază revelația pe de o parte și izvoarele patristice și bizantine ale spiritualității ortodoxe pe de altă parte. Această temă este reluată și aprofundată în lucrarea sa „Reflexii despre spiritualitatea poporului român” publicată la Craiova, în anul 1992. În paginile acestei cărți, se analizează nu doar raportul dintre Ortodoxie și Românism, ci rodul însuși al îmbinării caracterului latin al poporului nostru cu Creștinismul ortodox, definit prin spiritul unic de sinteză complexă.

În lucrarea „Poziția d-lui Lucian Blaga față de Creștinism și Ortodoxie”, apărută la București, în anul 1993, Dumitru Stăniloae polemizează cu unul dintre cei mai cunoscuți filozofi români din secolul XX. Calitatea de apologet este pe deplin confirmată de această lucrare, în care sunt apărate, cu dovezi raționale, realitatea celor trei adevăruri, care formează obiectul Apologeticii sau al Teologiei Fundamentale Răsăritene: adevărul religiei, adevărul Creștinismului și adevărul Ortodoxiei în expresia sa românească.

Sursă foto: http://www.episcopiacvhr.ro/parintele-dumitru-staniloae-8-cuvinte-despre-virtutea-iubirii/